Evanghelia Duminicii acesteia, care, prin numele ei popular, a „lăsatului sec de brânză”, consemnează începutul Postului Mare, ne aduce dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei 6. 14-21. Iertare, postire cu bucurie și pe ascuns, îmbogățire în ceruri cu adevărata comoară care ține inima ta legată de cer.
Pare ușor, la prima vedere, și trebuie să recunoaștem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiții? Bineînțeles, postim, dar cum anume și care este gradul de bucurie? Și astfel, problematizând la nesfârșit, ne pierdem toată bucuria creștină. Devenim niște funcționari religioși, departe de orice bucurie a credinței. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem.
De aceea, spun, Duminica aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. Care mai pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire și aduc slavă Cerului pentru toate câte le primesc, bune și rele, din mâna lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de un exercițiu nutriționist. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Pentru a înțelege rostul postirii, chemăm în ajutor textul Părinților Bisericii, melozii ce au alcătuit canonul de rugăciune al Triodului, cartea de slujbă ce ne va ține inima vie în toată perioada Postului. Duminica, la vremea utreniei, pe când ne pregătim să intrăm în Liturghie, scris este: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtășidu-se, ca un neascultător. Moise, văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curățindu-și ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori Raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; și dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile. Cu rugăciuni și cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufletești, să gonim zburdările cele trupești. Ușori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărțită, să vedem neasemănata și stăpâneasca frumusețe…Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovnicești…” (Laude, 3 și 4).
Cei ce dorim să fim locuitori Raiului. E vorba de voința noastră. Să credem dar în Rai și să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem într-o bătălie duhovnicească!
Pr. Constantin Necula
