Parcă lucrul cel mai greu de înțeles este boala copiilor nevinovați. Oare de ce există prunci care suferă? Sf. Scriptură ne spune că păcatele părinților cad pe copii, până la al patrulea neam (Ieșire 20, 5). De aici ar veni boala și suferința lor.
Afirmația, însă, nu lămurește și duce la o nouă întrebare: oare nu este o mare nedreptate, ca păcatele părinților vinovați să cadă pe urmașii nevinovați?
În căutarea explicației, trebuie mai întâi să eliminăm eroarea de a pune transmiterea păcatelor părinților asupra copiilor, pe seama lui Dumnezeu. Adevărul este că această nedreaptă transmitere nu este voia lui Dumnezeu, ci consecința veninoasă a păcatelor. Ea poate fi comparată cu transmiterea bolii molipsitoare, care nu se face din vina doctorului, ci din structura distrugătoare a bolii.
Transmiterea păcatelor la urmași este, într-adevăr, o mare nedreptate. Păcatul strâmb are consecințe și mai strâmbe. Mai ales, transmiterea păcatului strămoșesc. În Psaltire se spune că „în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6).
În esență, această nedreptate a fost și motivul întrupării lui Hristos, pentru a pune capăt transmiterii păcatului strămoșesc și a ne redeschide Raiul. Acesta este și raționamentul Botezului ca, prin lepădări și cufundarea în apă, să fim spălați de păcatul strămoșesc.
Dar, deși suntem spălați prin Botez de păcatul strămoșesc, totuși urmările celorlalte păcate mai rămân. Raiul s-a deschis, dar vindecarea deplină va veni abia după Judecată. Până atunci vor mai exista păcate, mulți copii care vor suferi nevinovați și, de aici, multă revoltă.
Ca și revolta lui Hristos din Evanghelia de azi, Care, văzându-l pe fiul lunatec suferind nedrept din cauza altora, a strigat: „O, neam necredincios, până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19).
Până când? Nădăjduim că până la a doua venire. Și, pentru aceasta, Îi mulțumim, și astăzi, că încă ne mai rabdă, ne ascultă și ne salvează.
