Am început să citesc autobiografia Papei Francisc – intitulată simplu „Speră” (Polirom, 2025, 340 pg.) – mânat nu neapărat de curiozitate, cât de un soi de nevoie de liniște. Liniștea de a vedea viața unui om împlinit. Eram la început de săptămâna ce preceda Floriile. O carte de călătorie a unei deveniri, la vreme de pelerinaj propriu, mi-am spus, și nu am greșit.
Darul incredibil al acestui bărbat care s-a desprins dintre mii alții ca el luminând cu chipul său istoria
Traducătoarea din limba italiană, unul dintre cei mai remarcabili italieniști ai noștri, Emanuela Stoleriu, propune cititorului român ediția acestei prime autobiografii publicată de vreun papă în timpul vieții după ediția apărută la Editura Mondadori libri în acest an. Prietenii știu și calitatea edițiilor Mondadori și rigoarea lor de conținut.
Poliromul nu se lasă mai prejos și propune, recunosc, o carte care, acum, în contextul morții papei, se dovedește a fi profetică. Continui lectura ei în vremea în care vocea pe care am asimilat-o lecturii s-a stins fără să se stingă. Se simte în vibrația din scris iubirea față de Dumnezeu și față de oameni, darul incredibil al acestui bărbat care s-a desprins dintre mii alții ca el luminând cu chipul său istoria.
Să nu vă așteptați la ceva foarte simplu lecturii. Din loc în loc sunt asimilate, asemeni unor pene de stabilizare a construcției literare, adevărate fișe de observație asupra unei istorii trecute ori asupra dinamicii prezentului imediat. Pornind de la descrierea rădăcinilor sale italiene, fără a se rușina nici de sărăcia și nici de firava congruență la Biserică a celor dragi din geneza sa umană, Papa Francisc te emoționează cu o descriere de viață a omului care nu se scufundă în normal, dar nici nu ține să entuziasmeze prin marketing editorialistic.
Scurte repere biografice
Născut la Buenos Aires în 17 decembrie 1936, fiu de imigranți italieni, primul din cei cinci copii ai împovăratei în sărăcie familii, devine „cetățean al cartierului Flores”, cartier extrem de popular și plin de surprize într-ale formării umane. Obține specializarea de tehnician chimist. Apoi absolvă Filozofia (1963) devenind, în 1969, preot. Provincial al iezuiților din Argentina începând cu anul 1973, ajunge episcop auxiliar (vicar, i-am spune noi) în 1992, iar din 1998 este Arhiepiscop de Buenos Aires. Ajunge cardinal în 2001, multă vreme ocupând funcția de Președinte al Conferinței Episcopilor Catolici sud-americani, moment în care cunoaște mai bine problemele vieții unui continent cât o lume întreagă. La 13 martie 2013 este ales Episcop al Romei fiind al 266-lea papă al Bisericii Catolice.
Îi cunoșteam două dintre lucrările sale semnate Jorge Mario Bergolio: Meditaciones para religiosos (Ediciones Diego De Torres, 1982) și Reflexiones sopre vida apostolica (Editiones Diego De Torres, 1992). Știam de la colegii de misiune educațională din Santiago de Chile de implicarea lui în social, în latura grea a muncii în favelas, așa cum știam despre discreta sa prezență printre oameni – aveam să o văd cu ochii mei la un Congres Internațional de teologie socială.
Citisem pe nerăsuflate lucrarea lui Charles Ndhlovu, „Papa Francisc – Metafora discursului papal” (Cartea Românească Educațional, Iași, 2021, 174 pg.). Au urmat lecturile din limba italiană care au așezat reperelor imaginii sociale o panoplie de referință intelectuală de anvergură. Charles Ndhvolu identifică în lucrarea sa cincizeci de metafore ale Papei, unele de o adâncime remarcabilă. Cincizeci de metafore, dar o singură realitate: nevoia de Hristos a lumii contemporane.
„Cartea vieții mele este povestea unui drum al speranței”
Autobiografia sa – scrisă împreună cu Carlo Musso, care ni se descoperă ca un biograf ascultător – este descrisă de Papă, la momentul anunțării sale în planul editorial cu aceste cuvinte: „Cartea vieții mele este povestea unui drum al speranței pe care nu mi-l pot imagina separat de cel al familiei mele, al poporului meu, al întregului popor al lui Dumnezeu. Ea este, pe fiecare pagină, la fiecare pas, și cartea celor care au mers împreună cu mine, a celor care ne-au precedat, a celor care ne vor urma”.
Veți citi amănunte de istorie personală și europeană, date despre o istorie a Italiei de după Primul și al Doilea Război Mondial, povestea „andocării” unei familii italiene în golful neliniștit al Argentinei. Dar veți citi mai ales despre devenirea unui copil, despre maturizarea unui tânăr și împlinirea unui om matur, un om cu o excelentă pregătire școlară – merită să ascultați interviurile sale despre nevoia unei școli de stat serioase – care îngăduie ochiului nostru să cuprindă, fie și numai în cuvinte, tragismul și seninătatea unei vocații. Anecdotic și autoironic, plin de luciditate, omul acesta ne descoperă izvorul credinței sale și exprimarea acestea în omenia sa durabilă.
„Trebuie să zâmbim cu El. Putem chiar să râdem cu El, cu aceeași afecțiune pe care o avem de la părinții noștri când ne jucăm și glumim cu oamenii pe care îi iubim”
Cred că paginile cărții sunt o lecție. Parte dintre meditațiile sale despre nașterea dictaturii din populism și aroganță mediocră, despre foamea de bani ori minciuna manipulării firii umane de către sistemul antiuman al media vor rămâne documente ale lecturii unui veac extrem de inuman.
La stingerea sa din orizontul lumii acesteia Papa Francisc, vă asigur, lasă mai mult decât o carte. Lasă o viață. O memorie luminoasă despre „bagajul cu care călătorim” și zâmbetul prin care ne umplem de prezența lui Dumnezeu. Scrie el: „Puține ființe vii știu să râdă; noi suntem după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeul nostru zâmbește. Trebuie să zâmbim cu El. Putem chiar să râdem cu El, cu aceeași afecțiune pe care o avem de la părinții noștri când ne jucăm și glumim cu oamenii pe care îi iubim” (p. 292).
Argumentul forte al Papei? Pe de o parte numele lui Isaac – tradus literar cu „cel care râde”- și povestea nașterii lui Isaac din Sara care spune când naște pe fiul său: „Dumnezeu m-a făcut de râs” (Geneza 21.6). Scrie Papa Francisc: „Dacă numele omenirii este Speranță e și pentru că suntem urmașii acelui copil, Isaac, Domnul Umorului. E moștenirea pe care nu ne permitem să o irosim” (p. 293).
Scriitura lui se propune nu doar în cartea acesta. Dar din cartea acesta înțelegem de unde s-a născut istoria unei vieți care va continua să scrie și după ascunderea în țărână. Prin viețile noastre a trecut un om. Merită cunoscut. Un om-zâmbet.
