7.5 C
Sibiu
vineri, aprilie 19, 2024

Ciprian Ștefan, managerul Complexului Național Muzeal ASTRA, construiește drumuri de rămas acasă

spot_imgspot_imgspot_img
Cele mai citite

Tărâmul scăpărat în Rai al Sibiului, în freamăt de șoptit colind, cheamă spre sărbătoarea aceea din suflet care stă să vină să aducă ”pre pământ pace, între oameni bună-voire”. Muzeul Astra în aer liber este un astfel de loc. Un spațiu în care tradițiile și valorile identitare își fac încă loc între oameni și stau mărturie pentru ceea ce lăsăm generațiilor viitoare. Am discutat cu Ciprian Ștefan, sufletul acestei ”bătături” de istorie, despre pasiunea sa pentru tot ceea ce reprezintă muzeul, despre șansa ca acest patrimoniu să reziste la proba timpului și, desigur, despre apropiata sărbătoare a Crăciunului.

Atunci când lucrezi cu veșnicia

Am descins pe un tărâm al tradițiilor, al atribuirilor identitare. Ce reprezintă Muzeul pentru managerul Ciprian Ștefan?

A doua casă. O parte din sufletul meu am lăsat-o aici, în muzeu. Când am început, în 2005 ca muzeograf, munca de teren, pot spune că am adus aici o șesime din construcțiile din Muzeul în aer liber, și practic, cum spunea dl. Bucur, fie iertat, aici ”mi-am construit cumva veșnicia”. Nu am înțeles atunci, de fapt, ce spune, dar într-adevăr, mă bucur când merg în muzeu să văd că am contribuit la creșterea patrimoniului și, în același timp, la creșterea – zic eu, și noi – calității vieții pentru anumite comunități. Eu nu pot să rezist fără muzeu. Dacă veniți într-o seară pe aici și întrebați paznicii, vă vor spune că nu contează de unde vin de pe teren, de oriunde, noaptea dau o tură prin muzeu. Simt că trebuie să ajung în muzeu! De oriunde vin, nu contează!

De unde pasiunea aceasta ”bolnăvicios” de sănătoasă?

Am crescut în acest mediu. Eu sunt crescut la țară, în zona munților Apuseni, într-o casă acoperită cu paie. Am dormit într-o casă acoperită cu paie, mă jucam în târnaț, mergeam la cosit, mergeam la pădure, mergeam la lemne, trebuia să muncim foarte mult ca să ne putem întreține în școală și apoi în facultate (suntem trei frați) și atunci automat ceea ce e în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, eu am trăit. Pentru mine și atunci, dar și acum, a fost și este un mod de viață. Pentru că am conștientizat că trebuie să ofer altceva comunităților rurale. Avem atâtea comunități rurale în România care au resurse, dar nu sunt valorificate. Și aici pot să pomenesc, fără a fi ipocrit, inclusiv campania ”Produs în Sibiu”, pe care o desfășurați dvoastră și care vizează dezvoltarea comunităților pe baza resurselor respective. Or, aceste resurse, așezate într-o zonă a sustenabilității, pot deveni motoare de dezvoltare locală și, în același timp, produse culturale de calitate pentru ceea ce înseamnă turism cultural. Și așa construiești, practic, drumuri de rămas acasă. Ce fac cu acest patrimoniu material, imaterial? Îl expun doar în expoziții, în spații interioare, publicații și atât? Ce las eu comunității sursă până la urmă? Cum ajut comunitatea sursă? Vrem peste 30 de ani să avem meșteșugari în muzeu sau să avem animații culturale în muzeu, programe de calitate sau dorim să ne jucăm doar digital? Pentru că vine epoca aceasta a digitalizării. Prezența ei în muzee este din ce în ce mai activă, dar noi avem nevoie și de socializare, avem nevoie de impact, de relaționare. Iar meșterilor populari, celor care duc mai departe valorile identitare la cel mai pur mod cu putință, trebuie să le asiguri un viitor. Celor mai tineri, mai ales, care să vadă că dintr-un meșteșug al olăritului sau al lemnăritului pot să își genereze un trai decent, ca să ducă mai departe meșteșugul. Ca peste 30 de ani, când mă voi plimba ca pensionar prin muzeu, să mă bucur să văd că încă aceste valori identitare sunt duse mai departe.

Că tot suntem într-un spațiu al meșteșugurilor și îndeletnicirilor tradiționale: nu vă luptați cu morile de vânt? Mai sunt oamenii vremilor acestora interesați de tradiții?

Să știți că sunt interesați. Și nu de puține ori feedback-ul este pozitiv. Desigur, avem uneori și feedback mai puțin plăcut urechilor noastre, dar în același gen de reacție ne dă de gândit cum dezvoltăm cât mai mult programul și produsul cultural aferent în așa fel încât să fim garantul, în adevăratul sens al cuvântului, al calității și autenticității programelor noastre.

Gastronomia face casă bună cu descoperirea patrimoniului identitar

Oareșce secrete din bucătăria casei, de a face atractivă oferta Muzeului pentru publicul modern?

Componenta gastronomică este vitală. Componenta gastronomică autentică aduce foarte mult public. Vă dau un exemplu. În 2019, cred că prin noiembrie, la sărbătoarea Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, pentru că e dezlegare la pește, am avut invitați din Delta Dunării, de la Mila 23. Au fost doi sau trei pescari și au gătit pește după rețete vechi, cu pește din lac. Era o zi urâtă de noiembrie și am avut peste 1500 de oameni în ziua respectivă în muzeu. Nu mi-a venit să cred! Oamenii au venit să deguste borșul de pește, peștele prăjit, malasolca și așa mai departe. Nu poți să vii cu ceea ce se găsește pe piață, ci trebuie să vii cu ceea ce reprezintă o comunitate și să fie rețeta cât mai apropiată de perioada pe care tu vrei să o comunici. Și lumea vine, este curioasă, vrea să deguste. Ei bine, componenta gastronomică o asociem cu niște activități interactive, pentru copii și pentru adulți. Pentru ca timpul petrecut în muzeu să nu fie doar un timp alocat plimbării, ci tu să comunici patrimoniul din Dumbrava Sibiului altfel, ca să fie înțeles atât de generațiile actuale, cât și de cei de vârsta noastră. Și, în momentul respectiv, e o rețetă de succes.

Mai mult decât atât. Noi când construim o componentă gastronomică, vorbim și despre instrumentar. De ce credeți că sunt atâția olari care vând foarte bine în muzeu? Îi puteți întreba pe ei când vin. Vând pentru că noi spunem oamenilor care vin în muzeu că în zona respectivă așa era cratița făcută, acesta e tiparul cratiței respective, se gătea doar așa… Și îi îndemnăm: ”Încercați să o folosiți acasă și veți constata că mâncarea are alt gust”. Pentru că meșteșugarul folosește materiale biodegradabile. Și în felul acesta nu educăm doar comunitatea să înțeleagă ce înseamnă tranziția verde, ci o educăm să înțeleagă și că nu este filosofie mare sustenabilitatea aceasta, ci că aceste concepte sunt doar lucruri care se întâmplau odată în mediul rural din România, adaptate la nevoile actuale. În așa fel încât copiii noștri să trăiască pe o planetă cât de cât în regulă. Eu nu sunt un activist de mediu la modul vocal, dar văd ce se întâmplă în lume și atunci, dacă poți contribui cu ceva, de ce să nu o faci? Dar pentru aceasta trebuie să îți educi comunitatea – atât cea din muzeu, cât și cea din afara muzeului – să înțeleagă, de fapt, care este miza.

Toate aceste resurse din mediul rural folosesc materiale din zona de proximitate. Deci nu au o amprentă puternică pe creșterea emisiilor de dioxid de carbon și așa mai departe. În același timp pot fi folosite oricând ca obiecte de utilitate casnică. De ce credeți că cei de la Horezu aduc atâta ceramică din China? Pentru că noi, ca muzee, nu ne-am făcut datoria să ajutăm acea comunitate să se dezvolte în jurul a 5, sau 7, sau 10 olari, care mai sunt. Comerțul a luat-o pe căi greșite deja, vine o ceramică ce nu are nicio legătură cu produsul curat, o ceramică de proastă calitate (te duci cu ea acasă, o folosești, îți curge din oală sau din cană, pentru că nu rezistă), pe când cea făcută de olarul tradițional, care ține și 20-30 de ani, riscă să se piardă. În podurile caselor, dacă mergeți la țară, găsiți încă ceramică de pe vremuri.

Aveți un magazin la intrare în muzeu, cu tot felul de obiecte artizanale, tradiționale. Cum echilibrați această apetență a clientului uzual pentru suveniruri facile, de o calitate discutabilă, cu produsele cu adevărat tradiționale, reprezentative identitar?

Nu e ușor. Facem o triere. Cumva trebuie să băgăm și elemente suvenir. Avem o echipă care verifică aceste lucruri. Dar dăm frâu liber și creativității. Pentru că aceste lucruri pot să intre și pe zona industriei creative și tot timpul meșterul – că acesta e discursul meu și al muzeului – din România s-a adaptat la piață. Din evul mediu, din secolele XII-XIII, de când se organizează târgurile, acestea erau construite pe nevoi, pe ce cerea piața. Așa e și în cazul nostru. Sunt produse care respectă tehnica, tiparul și noi, ca instituție, certificăm acești meșteri. O altă problemă în România este certificarea meșterilor și a competențelor lor. Deja suntem acreditați în această zonă și începând cu luna trecută eliberăm certificări de competență pentru meșterii populari, pe anumite componente deocamdată. Atunci meșterul, în baza acelei certificări, poate intra pe orice piață.

Orice instituție de cultură e tentată să migreze spre comercial, pentru că bugetul e cât e, proiectele diverse, solicitările tot mai numeroase și, invariabil, ajungem la bani. Cum gestionați această situație, de disconfort, din zona compromisurilor?

Nu e deloc ușor. Încercăm să păstrăm echilibrul oferind calitate și evenimentelor culturale. Și aici aș aminti evenimentele care vizează în planul meu de management artele spectacolului. Și avem trei evenimente la care suntem organizatori sau coorganizatori. Vinfest, care aduce o altă categorie de public în muzeu. Este important să îți intre mai multe categorii de beneficiari în muzeu, care apoi își vor asuma muzeul, își vor face abonamente, vor veni cu copiii să se bucure de ceea ce oferă muzeul. După care avem Astra rock festival. Lumea întreba ce caută rockul în muzeu? Muzeul în aer liber din Trondheim face concerte cu Elton John, cu Metallica. Pentru că ai nevoie și de autofinanțări ca să supraviețuiești. Și mai avem Guitar Meeting. Un eveniment educațional care prinde foarte bine. Nu am mai avut atâția tineri în muzeu decât la olimpiade. Și poate nici atunci. Au fost peste 600 tineri chitariști în muzeu. Nu e ușor, pentru că la un moment dat devine tentant pentru anumiți furnizori de servicii culturale să vină cu tot felul de propuneri, care mai de care mai deocheate și când vezi care este dimensiunea financiară și ce beneficiu financiar ar avea instituția ta, câteodată te gândești de două ori înainte de a spune nu. Dar rămâi la drumul tău și Dumnezeu mi-a dat suficientă înțelepciune mie, echipei și colegilor mei, încât să nu agresăm muzeul cu chestiuni care nu vizează misiunea noastră. Dar, în același timp, miza noastră e să atragem și alte categorii de public și, de pildă, la Astra Rock avem peste 200 de meșteri populari din toată România. Care vând foarte bine. Și nu doar vând, ci mulți dintre ei fac ateliere interactive cu publicul. Vii, să zicem, în muzeu cu familia și vrei să vezi cum se face un tulnic sau cârpător, poți să participi și să vezi cum se face cârpătorul respectiv și afli povestea lui, materialul din spate, cum se întreține lemnul respectiv, de ce lingura de salcă verde nu e bună și de ce cea de salcă albă e bună, ca să nu amărască mâncarea.

Tradițiile mai pot fi uitate, dar nu pot fi ucise. Mai sunt astfel de nostalgici ai tradițiilor, care să ducă mai departe o astfel de provocare? Sau, altfel spus: ca angajator, cum găsiți oamenii, specialiștii care să facă față unor astfel de provocări?

Din ce în ce mai greu. Am avut o discuție cu domnul Sorin Radu, rectorul ULBS, care este foarte-foarte deschis și a văzut și dumnealui această nevoie și sperăm ca în decembrie sau ianuarie, pentru că așa ne-am stabilit ca orizont de timp, să discutăm să vedem cum putem să aducem medierea, comunicarea și interpretarea patrimoniului în universitate. E tot mai greu să găsești oameni dedicați. Ce se întâmplă? Și o spun cu toată responsabilitatea. Lumea vrea să se angajeze la stat pentru că e… la stat. Mă confrunt cu această situație în ultima vreme, în proporție de cam 60 % dintre cei care vin la concurs. În momentul în care văd ritmul de lucru de aici, solicitările cărora trebuie să le răspunzi, nu prea rezistă și pleacă. Am început de anul acesta să ies cu vechii angajați, dar și cu cei noi, prin muzeu, ca să înțeleagă câte resurse avem noi în Muzeul Astra și care e datoria noastră față de societate. Noi administrăm o moștenire a țării aici. Nu este muzeul meu! Ciprian Ștefan azi-mâine pleacă. Directorul Muzeului Astra nu are un post permanent. E poziția de director general, și numele se schimbă, o dată la trei ani, la cinci ani, la zece ani, depinde. Ce lași în urmă sau cum îți convingi echipa să își dea seama că administrează o moștenire a țării – până la urmă și că nu e muzeul lor, ci al țării, și noi trebuie să îl administrăm, și trebuie să îl administrăm foarte bine -, nu e ușor, dar în același timp am o echipă managerială foarte bine pregătită și care asumă în același fel cu mine direcția de dezvoltare a muzeului.

Niciun scandal, niscaiva gâlceavă de presă, cum se poartă prin alte instituții culturale?

Scandalurile le mai rezolvăm între noi. Mai sunt și la noi probleme, situații, dar acum nu pot să spun că nu am un avantaj, față de oricare altă instituție din România. Parte din echipa mea managerială de aici suntem produsele domnului Bucur. Noi am fost învățați și căliți în vremea dumnealui și de aceea între noi există deja o relație conectată. Și ne completăm unii pe alții. Ceilalți, în care am investit, directorii noi, sunt oameni care au demonstrat că merită această poziție. Și au crescut și ei organic. Eu am început ca muzeograf, în 2007 șef de secție pe muzeul în aer liber și am crescut organic până am condus muzeul. Și oamenii au văzut că la muzeu nu se intră pe pile; funcția nu se primește pe pile, cunoștințe și relații, ci pe merite.

Se poate și așa?

Chiar se poate! Am schimbat, dacă vă uitați pe site-ul Consiliului Județean, în arhive, la fiecare nou mandat de director, organigrama. Pentru că nevoile au fost altele, direcțiile au fost altele și nu s-a întâmplat niciodată să avem vreun scandal că de ce unul care a fost director, nu mai e director. Nu am dat pe nimeni jos, ci am creat o nouă structură și fiecare a fost liber să candideze pentru acel post. 

Eu nu am mai vrut să fiu manager de vreo 4-5 ani de zile. Eu am vrut să fiu lider. Pentru că România nu are leadership în primul rând. Noi nu mai avem leadership cultural, or acesta e vital. Leadership-ul trage cot la cot cu angajatul. Nu stă în birou cu costum, cravată în fiecare zi și dă ordine. Liderul trebuie să fie cel care trage echipa după el și echipa trebuie să își asume liderul, pentru că și liderul și-a asumat echipa. În felul acesta trebuie să funcționeze relația. Mai ales în cultură, România are nevoie de leadership.

Ciprian Ștefan, Managerul Complexului Național Muzeal ASTRA Sibiu

În 16-17 decembrie, sibienii sunt invitați la Sărbătoarea Ignatului

Ca să filosofăm puțin, iarna nu-i ca vara. Cum atrageți iarna turiștii?

În weekend-ul 16-17 decembrie vom avea sărbătoarea ignatului. S-ar putea să avem și un alt eveniment atunci, despre ce înseamnă tezaure umane vii, dar nu am încă toate datele ca să le pot comunica. În rest, sunt alte câteva activități punctuale, educaționale, cum ar fi hrănitul păsărilor, activități din zona etno-tehno-parcului și necazul este că nu avem zăpadă. Că atunci aveam mult mai multe activități de făcut.

Știu că e ingrat să vă pun să alegeți, dar care loc vă e cel mai drag din muzeu?

Cel mai drag loc îmi este casa din Dragu Brad. Este o casă adusă din comuna mea, o casă în care eu am dormit când eram copil, când mergeam la cireșe la o familie de acolo, de sus, din munte. Satul nu mai este locuit din anul 2000. Acolo mă deconectez și acela cred că e singurul loc din muzeu în care mă bucur și eu cu adevărat de muzeu. Mă bucur în oricare alt loc, dar văd altfel problemele. Fiecare loc din muzeu are povestea lui, fiecare casă, fiecare alee, fiecare construcție are o poveste și o energie care te fascinează, efectiv. De multe ori o spun: noi suntem protejați numai de Bunul Dumnezeu și de spiritele celor datorită cărora există tot patrimoniul din Dumbravă. Pentru că au fost oameni neaoși – că vorbim de români, că vorbim de sași, că vorbim de secui, că vorbim de romi, nu contează -, au fost oameni neaoși care au lăsat ceva României, istoriei ei și atunci această energie protejează muzeul și când ești așa, într-un moment mai încercat, îți dă putere să mergi mai departe, să treci peste tot. E un optimism care domină Muzeul Astra. Eu sunt un optimist incurabil și asta trebuie să domine și echipa, dar și instituția.

Sunteți un restaurator al tradițiilor. Ce mai păstrați, în modul de petrecere al sărbătorilor de iarnă de acum, din specificul celor din copilărie?

Pentru mine, când eram copil, colindatul era cea mai mare bucurie. Din 15 noiembrie, începeam repetițiile. Că ai voie să colinzi numai după ce se prinde Postul. Acum, de exemplu, voi lucra până în 20 decembrie. Deci practic, vreme doar să ajungem la țară, să facem, dacă avem timp, cozonac sau pâine, să mergem în seara de Ajun la biserică, colindă, a doua zi la biserică, masa și cam atât.

Nu tu Thailanda, Dubai!…

Niciodată nu aș putea să plec, chiar de ar fi să am puterea aceasta financiară, nicidecum nu m-aș duce acolo de sărbători. De sărbători, mai ales de cele de Crăciun, nu aș putea să plec din țară, sincer. Pentru mine Crăciunul este în România, să fie zăpadă, să miroasă a țuică fiartă sau vin, obligatoriu… De aceea tăiem porcul, nu? Să avem și un cârnat, o șunculiță…

Rețete culinare și spirituale pentru a te bucura de Crăciun

Cu ce fel de pălincă se asortează tăiatul porcului?

La tăiatul porcului, pălincă de prună, obligatoriu 50 grade! Sau crampă. La noi, în Apuseni, se servea crampa. Crampa este o țuică la 35 de grade, care se fierbea cu chimen și cu un pic de zahăr. Era caldă, pentru că era frig și o beai caldă ca să reziști afară până găteai tot ce înseamnă pârlit, curățat, făcut de mezelurile și toate celea.

Cozonac, porc… Ce mai adăugăm mesei de Crăciun?

Obligatoriu pălinca, și vinul. E destul! Nu îți trebuie mai mult. Țăranul român, să știți, nu se îmbuiba de Crăciun. El când tăia porcul, aceea era, de fapt, hrana lui. Muncea pentru acel porc aproape un an de zile, iarna se bucura la masa de Crăciun de un ospăț mai altfel decât în celelalte duminici, dar în rest porcul acela îi ajungea tot anul. Nu era o îmbuibare ca acum. Uitați-vă numai la cât se aruncă. Se aruncă enorm de mult de sărbători! Or, nu asta înseamnă bucuria sărbătorii. Mersul la biserică, primitul colindătorilor, indiferent dacă sunt ei buni sau mai puțin buni colindători, aceasta înseamnă Crăciunul. Faptul că duci o tradiție mai departe. Eu primesc pe toți cei care bat la ușă, nu contează cum sunt și ce sunt. Îți e drag să vezi că vin să îți colinde.

Există totuși speranță pentru tradițiile acestea și pe termen lung?

Da. Obligatoriu! De ce? Pentru că toate muzeele în aer liber din România trebuie să își asume misiunea pentru viitor. Trebuie să lăsăm festivismele și tot felul de alte lucruri care îți consumă resursele și să ne concentrăm în a asigura un viitor tradițiilor din România. Pentru că noi, muzeele în aer liber, avem o platformă fabuloasă: spațiul în aer liber. Având spațiu în aer liber, poți să creezi evenimente prin care sprijini și comunitatea sursă (meșteri populari, meșteri constructori, componenta gastronomică). Or dacă noi folosim această platformă în interesul comunităților rurale, datorită cărora noi existăm ca muzee, atunci este foarte bine. Și noi asta vom face la Muzeul Astra și sperăm ca exemplul nostru să fie preluat de către cât mai multe muzee în aer liber din țară.

Și să lăsăm mesajul pur științific. Pentru că noi trebuie să fim asumați de comunitate. Trebuie să faci cercetare într-un muzeu, trebuie să faci știință într-un muzeu, dar o cercetare aplicată, pusă în slujba comunității, în slujba oamenilor și pentru viitorul tău ca muzeu, dar și a acestor valori patrimoniale imateriale. Care sunt la mare preț în alte țări. Doar că ele nu mai au aceeași resursă pe care o avem noi. Noi avem o resursă fabuloasă imaterială! Și ne cam batem joc de ea.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

spot_img
spot_img
Ultimele știri

Egal pentru FC Hermannstadt cu Botoșani. Gol fenomenal marcat de Neguț

FC Hermannstadt a terminat la egalitate, scor 1-1, partida de vineri după amiaza cu FC Botoșani. Sibienii au evoluat...
spot_img
Shortcode field is empty!

Știri pe același subiect