28.2 C
Sibiu
miercuri, iunie 19, 2024

INTERVIU. Pr. Constantin Necula: „Uităm că viața are sens unic și că acest sens este Învierea”

Publicitate

Cele mai citite

De ce mai avem nevoie de Învierea lui Hristos, într-o societate care pare că și-a găsit singură drumul? Ce sunt Deniile? Unde Se ascunde azi Dumnezeu și cum ar trebui să ne pregătim sufletul de Sărbătoare? Răspunsurile le are Pr. Constantin Necula, pentru Sibiu 100%.

„Paștele creștin este despre Iisus Hristos, nu despre creștini”

Între porcul de Crăciun și mielul de Paște, unde Îl mai așezăm și pe Hristos?

E cam dură exprimarea dar da, pentru mulți e maxima reducție a prăznuirii Evenimentului care ne schimbă ternul cu veșnicia. Cred că Hristos este în inima și viața noastră. De foarte multe ori mai prezent decât viața noastră însăși. Dar ne vine greu să recunoaștem și atunci dăm vina pe Dumnezeu pentru ratări. Iar pentru biruințe ne auto-felicităm. Nimic din lumea în care ne trăim viața nu e simplă întâmplare.

În miezul vieților noastre este El. Îl ștergem când devenim orgolioși, plini de noi și răstignitori ai voii Lui. Dincolo de masa de Paști stă însă realitatea Învierii, motivul acesteia fiind că Hristos a înviat! Când doar petreci pe bucate și anulezi prezența Sa semeni cu un bețiv intrat peste o masă de nuntă care abuzează de bunul simț al mirelui. Și vorbește tare, cu gura plină, jignește și crede că așa e normal. La Nuntă nimeni în afară de mire și mireasă nu poate ridica glasul. Și aceia doar ca să mulțumească pentru biruința Nunții.

Apoi cred că imaginea asta de „mâncăi și… atât”, care ne este insuflată de media ori de goana noastră „mall-ică”, e falsă. Suntem încă doar consumatori și nu consumiști fără inimă. Dovadă că mai fiecare familie măcar de Paști și de Crăciun – dar eu cred că mult mai des -, când cumpără câte ceva, ține să facă un mic dar și celor din jur, mai ales oameni sărmani ori fără posibilități. Știu aceasta pentru că văd cu ochii mei. Și măsor cu inima mea emoțiile celor care dau și a celor care primesc, deopotrivă.

Paștele are și această dimensiune de construire a unor poduri de rezistență umană peste Mările Roșii ale urii și indiferenței. Că nu numai acel Faraon ucide din culpă spiritualitatea adevăratului Dumnezeu, ci idolii ideologiilor care împiedică eliberarea, fiecare, îl cuprind în ei pe acela. Iar Paștele creștin este despre Iisus Hristos, nu despre creștini. Despre Domnul Hristos Cel Înviat, nu despre noi, nepricepuții în a iubi pe Dumnezeu.

Trăim într-o societate modernă, cu oareșce nivel de bunăstare, în care ne putem face din orice moment prilej de sărbătoare. De ce mai avem nevoie (și) de Paște, când putem chefui oricând?

Pentru că modul sărbătorii prin care ne cheamă Biserica este opus aceluia în care lumea își batjocorește bucuria. Bucuria în prăznuirea Paștelui nu e legată de noi, ci de Hristos. Dacă ne gândim bine de la un praznic la altul al anilor pe care-i trăim constatăm mereu că avem câte un scaun gol. Că sufletul nostru stă rănit cu ochii peste pervazul lumii. Învierea Domnului ne deschide rana dorului de cei plecați, dar și o închide, cu puterea unei chirurgii deloc la îndemâna noastră. Chirurgia Iubirii lui Hristos care nu doar vindecă, ci învie. Mergem să primim Lumina, dar și trăim pentru ea în celelalte zile, făcând din Lumină hrana sufletului.

Așadar, revenind, sărbătorile creștine nu sunt prilej de chefuială, ci de cugetare, aș îndrăzni să spun chiar smerită cugetare, asupra marii minuni care este Învierea Domnului. Un bun creștin nu doar merge la biserică în astfel de zile, ci caută să citească despre cele întâmplate, identifică în Evangheliile care se citesc (mai ales în Joia Patimilor) acele puncte de referință fundamentale asupra Pătimirii, Coborârii la Iad și Învierii Domnului. Nu avem de-a face cu o sărbătorire a angoasei și depresiei, ci cu o încurajantă descriere a biruinței morții și răutății umane. Pentru că Hristos Domnul nu doar moartea o biruiește, ci și nenorocitul clivaj al firii umane în acord cu trădarea, minciuna, forța delațiunii ori abuzul în funcție spirituală (cazul lui Ana și Caiafa). Niciodată în istorie un astfel de comportament abuziv nu a fost întors de Persoana abuzată în favoarea Iertării și Bucuriei.

Hristos Domnul biruie inclusiv cheflii îmbătați de putere și falsă autoritate. Pentru că El este venit să ridice păcatele lumii și oricine insistă în ele nu gustă din frumusețea de lumină a Învierii.

Pr. Constantin Necula

„Dumnezeu stă alături și de cei care nu cred în El”

Unde Se ascunde azi Hristos? Că nu Îl prea vedem implicându-Se nici în războiul din Ucraina, nici în sărăcia cruntă din diverse zone ale lumii și, în general, în suferința oamenilor de mai aproape sau mai departe.

Hristos Domnul nu Se ascunde niciodată. E acolo, în tranșee și în puținul celor sărăciți de absurda înavuțire a oamenilor care exploatează oameni. Fiecare suferință este însoțită de El și am auzit deseori mărturia celor din dureri și pierderi de oameni ce-i iubesc: „Fără de El, muream noi înșine”! E acolo sau, mă rog, aici. Cu fiecare dintre noi străbate drumul vieții, dacă stăm așezați pe Cale.

Să știi că deseori am constatat cum Dumnezeu stă alături și de cei care nu cred în El evident. Pentru că El este fidel hotărârii Sale de a ne fi Părinte. Cu noi e mai greu.

Sunt întrebat deseori unde este copil când copii sunt bolnavi sau familii întregi sunt decimate de accidente ori boli. Răspunsul nu e la mine, ci la Domnul Hristos. El spune că este cu Apostolii Săi și cu noi „până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28. 19). Mă întreb văzând sfârșitul Apostolilor ori al sfinților, oare pe noi ne-ar motiva astăzi un sfârșit ca al lor? Pentru aceasta am ales ca anul 2023-2024 să îl dedic în cadrul rubricii „Zi de Zi” de la TVR relecturii în cheia Proloagelor a Vieților Sfinților. Să înțelegem împreună că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar în acest asalt mulți suntem răniți, alții cădem sau suntem luați prizonieri. Dar nu cedăm. Știm că Mântuitorul ține să ne mântuiască, nu să ne hulească ori să ne batjocorească.

Niciodată în anii aceștia de preoție niciun copil aflat în suferință și durere adâncă nu m-a întrebat: „De ce eu?” Și m-au învățat că înaintea tăvălugului imens al suferinței, privirea lor curată e singurul răspuns: „Doamne, mai avem oameni”!!!

Ce nu facem noi bine, că pierdem din profunzimea acestei Sărbători, a Învierii Domnului?

Cred că prea mult superficializăm totul. Am rămas prea la suprafață și confundăm semi-preparatele alimentare cu Sfânta Împărtășanie, adevărata Hrană și Băutură de Înviere. Trăim un Paște semi-preparat. Mi-e temă că și viața noastră este un semi-preparat de viață. O luăm din raft și o consumăm grăbiți. Uităm că viața are sens unic și că acest sens este Învierea. Și nu o spun ca alternativă, ci ca unica alternativă a Vieții noastre.

Apoi cred că suntem prea „festiviști”. Prea vrem să Se miște Dumnezeu după regulile noastre și uneori suntem mai atenți la regula rituală decât la bătaia de inimă care se ascunde în ritmul liturgic al Bisericii. Care este organism viu. Nu avem o Biserică xerox, care să propună copii la secundă vieților noastre. Și nici să forțeze viețile noastre să intre într-un calapod de măsură. Hristos Domnul propune un model. Oferă modelului valențe de împreună-lucrare. Nu cu toți la fel și nici în aceeași modalitate. Ce știm însă este că ne vrea mântuiți. Aici e adâncimea Darului Învierii! E Poarta prin care înțelegem Viața ca biruință. Ca război nevăzut, dar și ca înfruntare cu propriile noastre neputințe. Cu propriile noastre zbateri recurente la modelul slăbiciunilor care ne cuprind.

Aici îmi pare nesfârșită Taina Învierii. Ca taină a restaurării omului. A regăsirii sensului vieții în fiecare clipă de trăire. A sensului vieții dincolo de pragul vieții acesteia. Unii vor spune că vorbim prea mult în metafore. Cum am putea exprima astfel de adevăruri altfel? Pentru a fi cuprinse și înțelese.

Cum ar trebui să ne pregătim sufletul pentru a întâmpina cumsecade Paștele?

Nu ar strica în primul rând să ne oprim din alergarea cotidiană. Ritmul prăznuirii Paștelui este unul alert. Dat de dialogul: „Hristos a Înviat!” „Adevărat a Înviat!” Care nu poate fi rostit lipsit de viață. Lipsit de curaj. Asta presupune că ne gândim viața în preajma Paștelui drept o rememorare – de unde nevoia Spovedaniei – și drept o masă de izbăvire –, de unde nevoia participării la Liturghie. În plan istoric, gesturile noastre refac gesturile primelor comunități de creștini care erau comunități de evrei credincioși. Chiar dacă prima Euharistie la Cina cea de Taină – în adevăr, un Prânz întârziat, de fapt – se petrece lângă Poarta care marca prezența esenienilor în Cetatea Ierusalim, universalitatea ei vine din adresabilitatea ei către neamuri. Suntem beneficiarii acelei deschideri și deci nu o putem refuza.

Numele de creștin vine de la Hristos. Dar nu simpla denumire ne motivează moștenirea. Cred că e important să ne pregătim aducându-ne aminte Cărui Dumnezeu Îi suntem fii și fiice. Și aceasta ne va obliga să înțelegem familia mare, uriașă, din care facem parte. Și desigur nu mă refer numai la dimensiunea sa istoric-materială.

Apoi trebuie să fim atenți la nevoile celor din jur. Să știi că eu cred că de Paște și bogații cei mai bogați au nevoie de un dar ca semn al faptului că unii sunt bogați pentru că au doar bani. Un zâmbet de copil cuminte în zorii Învierii. Măcar aceasta să ne reușească!

De ce avem nevoie de Biserică pentru a ne trăi Învierea? Hristos învie oricum, cu sau fără participarea noastră la slujbele Bisericii.

Ar fi multe de spus. Dar cred că Biserica este o excelentă școală a mântuirii. Cu tot ce cuprinde ea: slujire, iconologie, imnografie ori predică. E un spațiu dens și sigur. Deseori m-am gândit că dacă aterizarea poate fi făcută – forțată de împrejurări – pe o pistă nesemnalizată, e greu foarte, spre imposibil, să te ridici de pe o pistă fără soliditate și semnalizare. Cred că Biserica este un astfel de spațiu în care e posibilă siguranța noastră în a accesa mântuirea. Fără a ne asigura „siguranța mântuirii” una dintre cele mai prolifice, dar nu rodnice teme ale exegezei curentelor evanghelice.

Hristos a Înviat o dată pentru totdeauna în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii aceleia… Dimensiunea istorică a Învierii o pune la îndoială numai omul căruia îi lipsește echilibrul în rațiune. Trecerea dinspre mântuirea obiectivă – aceea, o dată pentru totdeauna – și cea subiectivă – care privește efortul personal al fiecăruia din noi – se realizează prin împreună lucrare, prin har și fapte bune, prin întreaga încordare a vieții noastre întru dobândirea Sfântului Duh.

Pr. Constantin Necula

„Biserica din sat ori din capătul străzii de oraș este Ierusalimul”

Ce sunt Deniile? Dar Prohodul?

Sunt slujbe de priveghere speciale rânduite în Săptămâna Patimilor tocmai pentru a marca ultimele zile ale Mântuitorului în istoria ce se petrece sub ochii unei omeniri uimite. Capabilă de ură și răutate, omenirea nu înțelege nici astăzi cât de mult o poate iubi Mântuitorul. Rânduială de rugăciune și textură evanghelică – serile acestea se citesc toate textele care ne argumentează că Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul Întrupat pentru mântuirea noastră –, Deniile par că grăbesc zorile. Unim seara cu zorile în încercarea de a scurta noaptea ce ne desparte de ziua ce vine.

Prohodul Mântuitorului este una dintre cele mai curate și pline de simplitate cateheze în versuri care ne explică prin ce a trecut Hristos pentru a ne ridica blestemul păcatului și al morții. O alcătuire de o simplitate zdrobitoare în care poezia – unită cu o cântare specifică – dă ritmul nădejdii noastre în Înviere. Aud deseori că această cântare nu este o valoare imnografică și că nu vine din Biserica Primară. Așa este. Dar a mișcat inimi. A lipit inimi de drama teribilă a Golgotei. A limpezit înțelegerea Zorilor Învierii.

Cum au putut să sărbătorească cei de oarecând ai noștri Paștele fără lumina de la Ierusalim?

Știind că biserica din sat ori din capătul străzii de oraș este Ierusalimul. Și că lumina ce disipa mesajul Paștelui își avea acolo, în pragul Mormântului gol, sensul și chemarea.

Cel mai împlinit Paște al copilăriei?

Acela în care am fost toți. Nu știm care ultimul Paști petrecut cu toți cei dragi decât după ce unii dintre ei nu mai sunt. Dar nădăjduim în Liturghia cerească în care unii altora ne suntem rugători dinaintea Altarului Ceresc. Cred că în copilărie toate sărbătorile de Paști au fost împlinite. Eram toți pe Coasta Șcheilor și știam că vom fi cândva și noi lutul din care astăzi se alcătuiește cimitirul. Dar în clipa în care eram toți știam și că dincolo de linia orizontului e Învierea. Când ne trezeam dimineața, după participarea la Utrenia Învierii aveam alți ochi și fruntea noastră creștea alte gânduri decât cele zilnice. Învățaserăm să-L iubim și mai mult pe Iisus Hristos. Și eram liberi să nu ne rușinăm de aceasta.

Un mesaj de final?

Bucurați-Vă de Înviere!  Fără aceasta am fi cei mai de plâns dintre atomii ce alcătuiesc plânsul lumii…

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate

spot_img
Ultimele știri

FOTO/VIDEO: Se reabilitează strada Gheorghe Doja din Mediaș. Urmează Petru Rareș

De câteva zile au început lucrările de reabilitare a străzii Gheorghe Doja din municipiul Mediaș.Aceste lucrări se desfășoară în...

Publicitate

Cele mai citite

De ce mai avem nevoie de Învierea lui Hristos, într-o societate care pare că și-a găsit singură drumul? Ce sunt Deniile? Unde Se ascunde azi Dumnezeu și cum ar trebui să ne pregătim sufletul de Sărbătoare? Răspunsurile le are Pr. Constantin Necula, pentru Sibiu 100%.

„Paștele creștin este despre Iisus Hristos, nu despre creștini”

Între porcul de Crăciun și mielul de Paște, unde Îl mai așezăm și pe Hristos?

E cam dură exprimarea dar da, pentru mulți e maxima reducție a prăznuirii Evenimentului care ne schimbă ternul cu veșnicia. Cred că Hristos este în inima și viața noastră. De foarte multe ori mai prezent decât viața noastră însăși. Dar ne vine greu să recunoaștem și atunci dăm vina pe Dumnezeu pentru ratări. Iar pentru biruințe ne auto-felicităm. Nimic din lumea în care ne trăim viața nu e simplă întâmplare.

În miezul vieților noastre este El. Îl ștergem când devenim orgolioși, plini de noi și răstignitori ai voii Lui. Dincolo de masa de Paști stă însă realitatea Învierii, motivul acesteia fiind că Hristos a înviat! Când doar petreci pe bucate și anulezi prezența Sa semeni cu un bețiv intrat peste o masă de nuntă care abuzează de bunul simț al mirelui. Și vorbește tare, cu gura plină, jignește și crede că așa e normal. La Nuntă nimeni în afară de mire și mireasă nu poate ridica glasul. Și aceia doar ca să mulțumească pentru biruința Nunții.

Apoi cred că imaginea asta de „mâncăi și… atât”, care ne este insuflată de media ori de goana noastră „mall-ică”, e falsă. Suntem încă doar consumatori și nu consumiști fără inimă. Dovadă că mai fiecare familie măcar de Paști și de Crăciun – dar eu cred că mult mai des -, când cumpără câte ceva, ține să facă un mic dar și celor din jur, mai ales oameni sărmani ori fără posibilități. Știu aceasta pentru că văd cu ochii mei. Și măsor cu inima mea emoțiile celor care dau și a celor care primesc, deopotrivă.

Paștele are și această dimensiune de construire a unor poduri de rezistență umană peste Mările Roșii ale urii și indiferenței. Că nu numai acel Faraon ucide din culpă spiritualitatea adevăratului Dumnezeu, ci idolii ideologiilor care împiedică eliberarea, fiecare, îl cuprind în ei pe acela. Iar Paștele creștin este despre Iisus Hristos, nu despre creștini. Despre Domnul Hristos Cel Înviat, nu despre noi, nepricepuții în a iubi pe Dumnezeu.

Trăim într-o societate modernă, cu oareșce nivel de bunăstare, în care ne putem face din orice moment prilej de sărbătoare. De ce mai avem nevoie (și) de Paște, când putem chefui oricând?

Pentru că modul sărbătorii prin care ne cheamă Biserica este opus aceluia în care lumea își batjocorește bucuria. Bucuria în prăznuirea Paștelui nu e legată de noi, ci de Hristos. Dacă ne gândim bine de la un praznic la altul al anilor pe care-i trăim constatăm mereu că avem câte un scaun gol. Că sufletul nostru stă rănit cu ochii peste pervazul lumii. Învierea Domnului ne deschide rana dorului de cei plecați, dar și o închide, cu puterea unei chirurgii deloc la îndemâna noastră. Chirurgia Iubirii lui Hristos care nu doar vindecă, ci învie. Mergem să primim Lumina, dar și trăim pentru ea în celelalte zile, făcând din Lumină hrana sufletului.

Așadar, revenind, sărbătorile creștine nu sunt prilej de chefuială, ci de cugetare, aș îndrăzni să spun chiar smerită cugetare, asupra marii minuni care este Învierea Domnului. Un bun creștin nu doar merge la biserică în astfel de zile, ci caută să citească despre cele întâmplate, identifică în Evangheliile care se citesc (mai ales în Joia Patimilor) acele puncte de referință fundamentale asupra Pătimirii, Coborârii la Iad și Învierii Domnului. Nu avem de-a face cu o sărbătorire a angoasei și depresiei, ci cu o încurajantă descriere a biruinței morții și răutății umane. Pentru că Hristos Domnul nu doar moartea o biruiește, ci și nenorocitul clivaj al firii umane în acord cu trădarea, minciuna, forța delațiunii ori abuzul în funcție spirituală (cazul lui Ana și Caiafa). Niciodată în istorie un astfel de comportament abuziv nu a fost întors de Persoana abuzată în favoarea Iertării și Bucuriei.

Hristos Domnul biruie inclusiv cheflii îmbătați de putere și falsă autoritate. Pentru că El este venit să ridice păcatele lumii și oricine insistă în ele nu gustă din frumusețea de lumină a Învierii.

Pr. Constantin Necula

„Dumnezeu stă alături și de cei care nu cred în El”

Unde Se ascunde azi Hristos? Că nu Îl prea vedem implicându-Se nici în războiul din Ucraina, nici în sărăcia cruntă din diverse zone ale lumii și, în general, în suferința oamenilor de mai aproape sau mai departe.

Hristos Domnul nu Se ascunde niciodată. E acolo, în tranșee și în puținul celor sărăciți de absurda înavuțire a oamenilor care exploatează oameni. Fiecare suferință este însoțită de El și am auzit deseori mărturia celor din dureri și pierderi de oameni ce-i iubesc: „Fără de El, muream noi înșine”! E acolo sau, mă rog, aici. Cu fiecare dintre noi străbate drumul vieții, dacă stăm așezați pe Cale.

Să știi că deseori am constatat cum Dumnezeu stă alături și de cei care nu cred în El evident. Pentru că El este fidel hotărârii Sale de a ne fi Părinte. Cu noi e mai greu.

Sunt întrebat deseori unde este copil când copii sunt bolnavi sau familii întregi sunt decimate de accidente ori boli. Răspunsul nu e la mine, ci la Domnul Hristos. El spune că este cu Apostolii Săi și cu noi „până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28. 19). Mă întreb văzând sfârșitul Apostolilor ori al sfinților, oare pe noi ne-ar motiva astăzi un sfârșit ca al lor? Pentru aceasta am ales ca anul 2023-2024 să îl dedic în cadrul rubricii „Zi de Zi” de la TVR relecturii în cheia Proloagelor a Vieților Sfinților. Să înțelegem împreună că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar în acest asalt mulți suntem răniți, alții cădem sau suntem luați prizonieri. Dar nu cedăm. Știm că Mântuitorul ține să ne mântuiască, nu să ne hulească ori să ne batjocorească.

Niciodată în anii aceștia de preoție niciun copil aflat în suferință și durere adâncă nu m-a întrebat: „De ce eu?” Și m-au învățat că înaintea tăvălugului imens al suferinței, privirea lor curată e singurul răspuns: „Doamne, mai avem oameni”!!!

Ce nu facem noi bine, că pierdem din profunzimea acestei Sărbători, a Învierii Domnului?

Cred că prea mult superficializăm totul. Am rămas prea la suprafață și confundăm semi-preparatele alimentare cu Sfânta Împărtășanie, adevărata Hrană și Băutură de Înviere. Trăim un Paște semi-preparat. Mi-e temă că și viața noastră este un semi-preparat de viață. O luăm din raft și o consumăm grăbiți. Uităm că viața are sens unic și că acest sens este Învierea. Și nu o spun ca alternativă, ci ca unica alternativă a Vieții noastre.

Apoi cred că suntem prea „festiviști”. Prea vrem să Se miște Dumnezeu după regulile noastre și uneori suntem mai atenți la regula rituală decât la bătaia de inimă care se ascunde în ritmul liturgic al Bisericii. Care este organism viu. Nu avem o Biserică xerox, care să propună copii la secundă vieților noastre. Și nici să forțeze viețile noastre să intre într-un calapod de măsură. Hristos Domnul propune un model. Oferă modelului valențe de împreună-lucrare. Nu cu toți la fel și nici în aceeași modalitate. Ce știm însă este că ne vrea mântuiți. Aici e adâncimea Darului Învierii! E Poarta prin care înțelegem Viața ca biruință. Ca război nevăzut, dar și ca înfruntare cu propriile noastre neputințe. Cu propriile noastre zbateri recurente la modelul slăbiciunilor care ne cuprind.

Aici îmi pare nesfârșită Taina Învierii. Ca taină a restaurării omului. A regăsirii sensului vieții în fiecare clipă de trăire. A sensului vieții dincolo de pragul vieții acesteia. Unii vor spune că vorbim prea mult în metafore. Cum am putea exprima astfel de adevăruri altfel? Pentru a fi cuprinse și înțelese.

Cum ar trebui să ne pregătim sufletul pentru a întâmpina cumsecade Paștele?

Nu ar strica în primul rând să ne oprim din alergarea cotidiană. Ritmul prăznuirii Paștelui este unul alert. Dat de dialogul: „Hristos a Înviat!” „Adevărat a Înviat!” Care nu poate fi rostit lipsit de viață. Lipsit de curaj. Asta presupune că ne gândim viața în preajma Paștelui drept o rememorare – de unde nevoia Spovedaniei – și drept o masă de izbăvire –, de unde nevoia participării la Liturghie. În plan istoric, gesturile noastre refac gesturile primelor comunități de creștini care erau comunități de evrei credincioși. Chiar dacă prima Euharistie la Cina cea de Taină – în adevăr, un Prânz întârziat, de fapt – se petrece lângă Poarta care marca prezența esenienilor în Cetatea Ierusalim, universalitatea ei vine din adresabilitatea ei către neamuri. Suntem beneficiarii acelei deschideri și deci nu o putem refuza.

Numele de creștin vine de la Hristos. Dar nu simpla denumire ne motivează moștenirea. Cred că e important să ne pregătim aducându-ne aminte Cărui Dumnezeu Îi suntem fii și fiice. Și aceasta ne va obliga să înțelegem familia mare, uriașă, din care facem parte. Și desigur nu mă refer numai la dimensiunea sa istoric-materială.

Apoi trebuie să fim atenți la nevoile celor din jur. Să știi că eu cred că de Paște și bogații cei mai bogați au nevoie de un dar ca semn al faptului că unii sunt bogați pentru că au doar bani. Un zâmbet de copil cuminte în zorii Învierii. Măcar aceasta să ne reușească!

De ce avem nevoie de Biserică pentru a ne trăi Învierea? Hristos învie oricum, cu sau fără participarea noastră la slujbele Bisericii.

Ar fi multe de spus. Dar cred că Biserica este o excelentă școală a mântuirii. Cu tot ce cuprinde ea: slujire, iconologie, imnografie ori predică. E un spațiu dens și sigur. Deseori m-am gândit că dacă aterizarea poate fi făcută – forțată de împrejurări – pe o pistă nesemnalizată, e greu foarte, spre imposibil, să te ridici de pe o pistă fără soliditate și semnalizare. Cred că Biserica este un astfel de spațiu în care e posibilă siguranța noastră în a accesa mântuirea. Fără a ne asigura „siguranța mântuirii” una dintre cele mai prolifice, dar nu rodnice teme ale exegezei curentelor evanghelice.

Hristos a Înviat o dată pentru totdeauna în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii aceleia… Dimensiunea istorică a Învierii o pune la îndoială numai omul căruia îi lipsește echilibrul în rațiune. Trecerea dinspre mântuirea obiectivă – aceea, o dată pentru totdeauna – și cea subiectivă – care privește efortul personal al fiecăruia din noi – se realizează prin împreună lucrare, prin har și fapte bune, prin întreaga încordare a vieții noastre întru dobândirea Sfântului Duh.

Pr. Constantin Necula

„Biserica din sat ori din capătul străzii de oraș este Ierusalimul”

Ce sunt Deniile? Dar Prohodul?

Sunt slujbe de priveghere speciale rânduite în Săptămâna Patimilor tocmai pentru a marca ultimele zile ale Mântuitorului în istoria ce se petrece sub ochii unei omeniri uimite. Capabilă de ură și răutate, omenirea nu înțelege nici astăzi cât de mult o poate iubi Mântuitorul. Rânduială de rugăciune și textură evanghelică – serile acestea se citesc toate textele care ne argumentează că Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul Întrupat pentru mântuirea noastră –, Deniile par că grăbesc zorile. Unim seara cu zorile în încercarea de a scurta noaptea ce ne desparte de ziua ce vine.

Prohodul Mântuitorului este una dintre cele mai curate și pline de simplitate cateheze în versuri care ne explică prin ce a trecut Hristos pentru a ne ridica blestemul păcatului și al morții. O alcătuire de o simplitate zdrobitoare în care poezia – unită cu o cântare specifică – dă ritmul nădejdii noastre în Înviere. Aud deseori că această cântare nu este o valoare imnografică și că nu vine din Biserica Primară. Așa este. Dar a mișcat inimi. A lipit inimi de drama teribilă a Golgotei. A limpezit înțelegerea Zorilor Învierii.

Cum au putut să sărbătorească cei de oarecând ai noștri Paștele fără lumina de la Ierusalim?

Știind că biserica din sat ori din capătul străzii de oraș este Ierusalimul. Și că lumina ce disipa mesajul Paștelui își avea acolo, în pragul Mormântului gol, sensul și chemarea.

Cel mai împlinit Paște al copilăriei?

Acela în care am fost toți. Nu știm care ultimul Paști petrecut cu toți cei dragi decât după ce unii dintre ei nu mai sunt. Dar nădăjduim în Liturghia cerească în care unii altora ne suntem rugători dinaintea Altarului Ceresc. Cred că în copilărie toate sărbătorile de Paști au fost împlinite. Eram toți pe Coasta Șcheilor și știam că vom fi cândva și noi lutul din care astăzi se alcătuiește cimitirul. Dar în clipa în care eram toți știam și că dincolo de linia orizontului e Învierea. Când ne trezeam dimineața, după participarea la Utrenia Învierii aveam alți ochi și fruntea noastră creștea alte gânduri decât cele zilnice. Învățaserăm să-L iubim și mai mult pe Iisus Hristos. Și eram liberi să nu ne rușinăm de aceasta.

Un mesaj de final?

Bucurați-Vă de Înviere!  Fără aceasta am fi cei mai de plâns dintre atomii ce alcătuiesc plânsul lumii…

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate

spot_img
Ultimele știri

FOTO/VIDEO: Se reabilitează strada Gheorghe Doja din Mediaș. Urmează Petru Rareș

De câteva zile au început lucrările de reabilitare a străzii Gheorghe Doja din municipiul Mediaș.Aceste lucrări se desfășoară în...

Știri pe același subiect