În minte cu imaginea daciei ruginite cu portbagajul burduşit de români bolnavi şi vai de lume, peste care s-a suprapus rânjeţelul premierului acestor români, bucuros nevoie mare că i-a sunat ceasul DNA unui oponent politic, mă pregăteam – recunosc – să-i dau satisfacţie lui nichipercea. Adică , frâu liber revoltei faţă de neruşinarea cruntă cu care e “ condusă” naţiunea asta de fraieri spre viitorul ei “european”: România ultimului hal . Dar de ce să-i dăm satisfacţie lui sarsailă tocmai în Postul Mare şi să vorbim cu revoltă despre neruşinare , cînd putem vorbi cu dragoste despre ruşine. Problema e ce-o fi ruşinea, că mulţi nici n-au auzit de ea?! Păi e o rara avis , dispărută ca dinozaurii, odată cu glaciaţiunea noii ordini mondiale sau poate, odată cu potopul hămeselii după ochiul dracului , care i-a zăpăcit pe români. Povestea ei se pierde în negura timpului şi începe ca orice poveste cu: A fost odată ca niciodată …
Pe vremea cînd românii trăiau cu frică de Dumnezeu, în tradiţiile lor strămoşeşti de toamnă exista un obicei sănătos prin sate, numit “al sclichitului”. O dată pe an, ruşinea era cea chemată să regleze acordul fin al armoniei sufleteşti în toată comunitatea. Două cete de flăcăi puneau în versuri hâtre nelegiuirile, cîte se putuseră strânge într-un an, şi le strigau, într-un dialog savuros, peste vatra satului, unde era adunată toată suflarea. Apoi se împărţea dreptatea! Cel care furase o oaie, dădea două înapoi de unde a luat. Cel care îşi înfipsese gardul doi metri în proprietatea vecinului, musai şi-l trăgea patru înapoi, pentru o vreme… şi uite aşa îşi cereau iertare cu toţii şi se împăcau la o cană de vin şi tot felul de bunătăţi aduse de acasă. Dreptatea o împărţea dascălul, dar ce se cuvine să se strige peste sat şi ce nu, doar preotul putea rândui, căci el cunoştea sensibilitatea fiecărui suflet şi nimeni nu avea voie să fie rănit. Un copil, spre exemplu, nu era niciodată expus, chiar dacă furase o cămeşă de mere de la vecini. Asta se îndrepta între el şi preot la spovedanie. Şi uite aşa, cu câmpurile rânduite, cu cămările pregătite şi cu sufletele împăcate , românii – pe vremea cînd trăiau cu frică de Dumnezeu, în tradiţiile lor strămoşeşti – se puneau pe aşteptat minunatele lor Sărbători, cu post şi rugăciune.
Denumirea, obiceiul şi-a luat-o de la roţile de foc rostogolite la ceas de seară de pe dealuri, de tinerii care mai adăstau o vreme la o vorbă şi o cântare.
Din ce neam înţelept ne tragem! Şi cu câtă ruşine ne lepădăm de el !! Poate ne-o sclichi şi nouă cândva cumva ideea că merită să redevenim români. Măcar să ne găsească următoarea rusificare tari de vârtute !!!
Publicitate
