Articol de Daniel Deleanu
Există printre poeți și critici o specie aparte, un hibrid critic-poet, respectiv poet-critic. Din prima categorie fac parte personalități notorii precum Hasdeu, Iorga, Călinescu, Perpessicius ori, mai aproape de zilele noastre, Ion Negoițescu, Ion Pop și Gheorghe Grigurcu.
Celei de-a doua categorii îi aparțin, între atâția alții, Grigore Alexandrescu, Macedonski, Blaga, Doinaș și, mai nou, Traian T. Coșovei (vezi excelentul volum Pornind de la un vers) ori Gellu Dorian (Cititorul de poezie etc.). Această a doua specie hibridă, și-anume de poet-critic, pare a-și fi aflat la Sibiu un teren mai fertil ca niciunde. De la membrii Cercului literar de la Sibiu la euphorioniștii de azi (Dumitru Chioaru, I. R. Văcărescu și Rita Chirian), poeții sibieni sunt și critici literari. Unii dintre ei făceau critică de întâmpinare și în alte medii, spre exemplu la televiziunile locale (Florin Oancea și Ștefan Doru Dăncuș).
Cartea întâmpinărilor. O istorie literară alcătuită din cronici
Un poet-critic este și sibianul Mihai Posada, iar el ne-o demonstrează deplin în cel de-al treilea volum din seria intitulată Cartea întâmpinărilor. O istorie literară alcătuită din cronici, publicat în 2024 la editura Limes din Cluj. Tomul – pentru că la aproape 600 de pagini se poate numi așa – cuprinde cronici redactate între anii 2000-2023 ce combină lirismul sensibilității poetului cu ascuțimea privirii criticului literar.
Și asta pentru că Mihai Posada, cunoscut pentru poezia sa introspectivă și stilul său elocvent, se aventurează în această carte într-un teritoriu de graniță, explorând opera altor scriitori printr-o serie de cronici literare ce trasează o hartă a literaturii contemporane. Printre mulții scriitori recenzați de autor se află Adrian Alui Gheorghe, Octavian Doclin, Adrian Popescu, Dumitru Chioaru, I. R. Văcărescu, Simona Grazia-Dima, Ana Selejan, Gabriel Stănescu, Anca Sîrghie, Cornel Ungureanu, George V. Precup, Rodica Grigore, Părintele Necula și Ioan Barb.
Cartea lui Posada se deosebește de alte compendii de cronici literare prin abordarea sa profund personală și prin înclinația spre o estetică a întâmpinării, a primirii literaturii ca pe o experiență vie. Fiecare cronică devine un dialog cu scriitorul comentat, dezvăluind, în egală măsură, o parte din sufletul autorului. În această lucrare, Posada creează o țesătură de reflecții literare, având ca fir de urzeală dorința de a înțelege cum se nasc textele, care este impactul lor în spațiul cultural actual și cum pot ele genera emoție autentică și sens.
Iată cum comentează, spre exemplu, o carte de poezie a lui Menuț Maximinian: „[poetul] dezvăluie în culegerea sa de versuri Crucea nopții un spiritic proteic, ludic bine temperat, meșteșugar cu elemente sacre, simple, familiare și lipsite de opulență, pure, puse în operă cu inocența – «paradoxală» pentru poetul matur – a Micului Prinț” (p. 248); ori o carte de proză a lui Adrian Alui Gheorghe: „Prozele «scurte, medii și lungi» din volumul Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire […] nu sunt nici mai autoficțiuni, nici mai puțin romanțate decât oricare altele care par că nu vin de nicăieri, dar dezvoltă matrițe mai vechi. Autoportretul este cât se poate de exact, iar arta de a naște poveste fără a se dezvălui pe sine îi este proprie autorului” (p. 250).
„Cuvântul din cronicile lui Mihai Posada are o forță magnetică intrinsecă”
Structura cărții este una fluidă, organizată mai degrabă după asocieri tematice și estetice decât după o cronologie strictă, ceea ce oferă cititorului libertatea de a descoperi surprize și conexiuni neașteptate între diferiți autori. În stilul său poetic și meditativ, Posada analizează aspecte mai puțin vizibile ale operelor și, de multe ori, folosește comparații originale și metafore pentru a deschide noi perspective de înțelegere. Pe lângă analiza textelor, adesea sunt evocate momente biografice sau detalii semnificative ale contextului literar din care au răsărit creațiile, ceea ce adaugă o dimensiune istorică aparte, așa cum se poate observa și din paginile în care criticul comentează o carte a lui Dumitru Mălin, despre care afirmă că „a avut permanent funcții de conducere pe tărâm cultural, fapt care îl motivează poate să se manifeste ca atare și în poezie” (p. 313).
Cuvântul din cronicile lui Mihai Posada are o forță magnetică intrinsecă, pentru că din el iradiază o magie a sugestiilor ce-l apropie de poezie, fără însă a-și pierde accentul critic, ce întotdeauna cade, totuși, pe valoarea estetică. Posada nu poate concepe actul hermeneutic decât ca unul liric, însă criticul – care e autorul unei teze doctorale despre Mircea Eliade – este destul de cerebral pentru a ști cum să-și strunească armăsarii exegetici, disociind cu aparență ușurință poezia de critică, lucru care nu se întâlnește prea des la alți poeți care fac critică literară.
Posada reușește să dea voce unei „istorii” alternative
Un alt element remarcabil al Cărții întâmpinărilor este că Posada scrie nu doar din rolul criticului, ci și al unui cititor profund implicat emoțional. Se simte o afinitate sinceră pentru literatura română contemporană, iar Posada reușește să dea voce unei „istorii” alternative, unde esența nu e în marile momente de cotitură, ci în trăirile/impresiile (din care nu o dată răzbate o fină urmă de ironie), și, mai ales, în întâlnirile literare pe care le-a avut de-a lungul timpului.
Iată, de exemplu, cum își începe criticul o cronică de întâmpinare la o carte de poezie a Nicoletei-Cristina Scarlat: „De cititorul ieșean & cercetătorul operei lui Mircea Eliade, cu numele Cristian Scarlat, am auzit prin anul 2007, când se arăta interesată de opul meu privind Opera publicistică… a gânditorului român și istoricului credințelor și ideilor religioase de pe planeta pe care o locuim împreună. Intermediată de distinsul cercetător Mihaela Gligor din Cluj, apropierea noastră s-a petrecut grație Internetului și a evoluat tot așa până astăzi, când eliadista de la Iași mi-a făcut plăcuta surpriză a debutului poetic în volum, de această dată semnat cu numele întreg de poetă: Nicoleta-Cristina Scarlat” (p. 402).
Esteticul este atât scară a valorii unui text comentat, cât și mijloc de exprimare în textul prin care se comentează
Interpretările lui Mihai Posada sunt creative și nu este astfel de mirare că putem întâlni aici un proces de adaptare a unei dimensiuni hermeneutice de tip axiologic, unde esteticul este atât scară a valorii unui text comentat, cât și mijloc de exprimare în textul prin care se comentează. Posada își asumă, totodată, actul critic prin identificarea în operele analizate a unei punți de legătură între trecut și prezent, conștient fiind de fiecare dată când comentează o carte că fenomenul literar trebuie perceput ca unul în mișcare.
Pentru iubitorii de literatură, volumul lui Mihai Posada devine o invitație la reflecție și o reafirmare a rolului scriitorului-critic în spațiul cultural românesc. Cartea întâmpinărilor este o mărturie literară care merită atenția cititorilor nu doar pentru erudiția ei, ci și pentru modul unic în care ne arată că literatură este, înainte de toate, o formă de întâlnire.
