Sunt 45 de km de la Sibiu la Petiș, acel sat cu cea mai mare concentrare de cadre universitare pe cap de locuitor în rândul localităților din județul Sibiu și, probabil, din România. O localitate cu 20 de case, din care 5 sunt locuite de profesori ai Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

Un sat ce producea struguri

Satul, ce aparține administrativ de localitatea Șeica Mare, este așezat în Valea Petișului, în care în trecut au existat culturi de viță de vie. Producția de struguri a încetat odată cu plecarea sașilor. Așezarea este legată de Șeica Mică prin drumul comunal DC5 și se află la o distanță de 4 km de satul Mighindoala (în germană Engental, „Valea Strâmtă”). Prima atestare documentară a localității datează de la 1336, satul fiind cunoscut sub denumirea maghiară de „Peturfolua”, pentru ca, la 1414, să apară sub denumirea latină „Villa Petri”.

După o serie de peripeții pe drumuri întortocheate și foarte puțin cunoscute de restul lumii, însoțitorul meu mă aduce în marginea satului. Aici suntem întâmpinați de mai mulți câini care, dacă nu ne-ar arăta colții, aș zice că ne spun „Bun Venit”. Din peisajul sobru, de iarnă fără zăpadă, ies în evidență trei cai superbi, cai de munte, zdraveni, care zburdă liberi într-un țarc.

Intrarea în Petiș

Ajuns în sat, observ case apropiate una de cealaltă, specifice zonei, cu garduri înalte groase, de piatră majoritatea dintre ele, porți făcute din fier forjat, tablă sau lemn. Ici-colo se mai vede câte o construcție părăsită, dar încă țeapănă.

Cobor din mașină, ușor buimac după tumultosul drum, și atunci aud. Aud liniștea ce cuprinde tot acel așezământ pitoresc. Se aud numai câinii care răsună prin pădure sau pe la case. De fapt, câini sunt peste tot, blânzi, doar cu câte o căutătură suspect spre mine. Mă simt că nu sunt de-al locului. Privesc în jurul meu și văd ceva mai neobișnuit pentru începutul lunii februarie, mai ales într-un sat de munte: primăvară. Mă rog, un simbol al primăverii. Câțiva ghiocei stau lângă un gard, iar o pisică pare să-i mângâie cu atingerile ei de felină.

Acasă la tanti Jeni

Șoferul mă lasă, pleacă în treaba lui, iar eu stau în fața porții „la Tanti Jeni” și aștept să apară. Femeia tocmai venise de la biserică. Într-un sat atât de mic, e și singurul loc care să adune oamenii, având în vedere că nici magazine nu mai au. După câteva minute, o bătrânică simpatică, îmbrobodită cu batic, cu ochelari și îmbrăcată cu un palton maro vine spre mine și mă salută cald. Îmi spune că au mai venit oameni de presă pe la ea, de la televiziunile mari chiar. Mă primește în curtea muzeului, o clădire destul de lungă, cu trei camere, așezată sub un deal impunător. Îmi sare în ochi o fântână, aflată chiar în fața casei, cu acoperiș de șindrilă și coarbă, ce îmi aduc aminte clipele din copilărie când mă trimiteau ai mei să aduc apă pentru animale.

Intru în prima cameră și observ diversitatea din această încăpere. Mă întâmpină aici două manechine: o femeie care toarce, îmbrăcată în portul tradițional și un bărbat care cântă la cobză. Tanti Jeni spune cu mândrie că sunt creațiile ei. O rog să-mi destăinuie când a luat naștere muzeul. „Eu am trăit în Sibiu până în anul 1990. Am lucrat 15 ani la fosta întreprindere de stat Drapelul Roșu, dar m-am îmbolnăvit, iar doctorul mi-a zis să mă mut într-un sat unde este aerul mai curat.

Eu sunt din Șercău, dar aveam o mătușă de 101 ani (n.r., care murit cu 2 luni înainte să  împlinească 102 ani), care trăia în Petiș. Când i-am zis că vreau să mă mut aici, mi-a zis că am înnebunit. Era și exact după Revoluție, când toată lumea căuta să plece, iar eu voiam să mă mut în acel sat. Nu am ascultat-o pe mătușa, am cumpărat casa. Apoi, prin 95-96, am început să strâng lucruri vechi”, îmi povestește tanti Jeni.

„Nimeni nu ți le dă degeaba”

Tot plimbându-mă prin casă, nu pot să nu observ o varietatea de culori. Pe unde privesc, dau cu ochii de tot felul de obiecte, care mai de care mai interesante: o sticlă de Martini din anii 70, lămpi, tablouri, trofee, ulcele, obiecte de călcat, chitare, o orgă, mai vechi sau mai noi, altele în discrepanță totală cu „peisajul”. „Toate aceste obiecte le-am adunat de prin târguri, de la oamenii din sat; nimeni nu ți le dă degeaba. Pe unde mă duc și văd ceva ce-mi place, cumpăr. Copiilor mei le spun că nu vreau altceva decât lucruri vechi. Îmi sunt dragi, aici e munca mea. Unele sunt făcute, altele cumpărate. Nu aș da nimic din ce am”, îmi mărturisește tanti Jeni.

A doua cameră este plină cu costume populare, fie de-ale locului, fie de mai de departe. O parte dintre acestea sunt făcute chiar de tanti Jeni.

În ultima cameră, nici nu știi unde să te uiți prima oară. Aici un televizor alb-negru, colo mai multe radiouri, un război de țesut… O roată de tors, iar covoarele nu lipsesc de pe pereți.

Mai admir vreo jumătate de ceas, ca un neștiutor ce sunt, dar curios de meserie, obiectele ce le are tanti Jeni în căsuța sa și apoi mă duce puțin la căldură, unde mă omenește, cum e obiceiul la ardeleni. Mai stau puțin de vorbă despre lună și stele, până vine mașina. Îmi iau rămas bun de la bătrânică și îmi fac curaj pentru drumul de întoarcere. Surprinzător, de data acesta n-am mai luat-o pe drumul forestier, ci pe cel circulat de mașini, care e relativ mai bun. Și las în spate Petișul și liniștea ce cuprinde acest mic colț de rai, uitat de lume, dar ascultat de Dumnezeu.

Urmărește Sibiu 100% în Google News