Fericitul Augustin spunea că omul înrobit patimilor își pierde libertatea și devine rău. Iar cel care se eliberează de sclavia lor, devine liber și se face bun. Cu acest gând să-l privim pe tânărul bogat, care vine în fața Mântuitorului. Era acesta un om bun sau un om rău?
Răspunsul este unul nuanțat. Până într-un anumit punct, tânărul era un om bun, întrucât ținea poruncile, din copilăria lui. Era un om liber.
Dar, dintr-un anumit punct, el era rob, legat de bogăția lui. Părintele Arsenie spunea că vina bogăției nu este aceea că o avem, ci faptul că ne ține inima legată, aici. Din acest punct de vedere, tânărul nu mai era un om liber.
Hristos a încercat să-l dezlege de această robie, dar n-a reușit. Cum nu reușește cu majoritatea noastră, ne cheamă spre El, dar noi nu ne ducem. Tânărul era prea legat de bogăția lui și, probabil, credea că și mântuirea se poate cumpăra. S-a înșelat! Cum, iarăși, ne înșelăm mulți dintre noi, cumpărătorii…
Să privim acum spre cineva la care situația era exact invers. Adică la tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului. Până în momentul crucificării a fost un om rău, sclav tâlhăriilor. Dar, în dialog cu Hristos, s-a căit, s-a rugat și s-a eliberat. Așa s-a mântuit.
Concluzia este că, în viața noastră, avem momente de libertate și de sclavie. De bunătate și de răutate. Ne asemănăm când tânărului evlavios, când tâlharului periculos. Important este cum suntem în ultimul moment, când trecem dincolo. Fiindcă așa cum ne va găsi moartea, așa vom fi judecați.
Nu contează cât de bun a fost tânărul bogat împlinind poruncile. Nici cât de rău a fost tâlharul până la condamnare. Ci cum au răspuns Mântuitorului și cum și-au încheiat viața.
Poate că, pentru unii, mântuirea astfel dobândită pare o nedreptate sau o speculație de moment. Nu este așa. De ce? Pentru că nu știm, niciodată, momentul sfârșitului.
Numai pronunţându-i numele şi este de ajuns să se încreţească pielea pe spinarea trădătorilor de ţară, să ţiuie urechile turciţilor care ţucă imineii la înalta poartă (care acum, în secolul douăzecişiunu, se numeşte întâmplător Bruxelles), iar politically „corecţii” care se cred pe sine dumnezei să vadă roşu înaintea ochilor.
De ce oare? Pentru că „proiectul de ţară” al acestei gloate – care a vândut poporul român pe 30 de firfirei, l-a răstignit, după ce l-a dezbrăcat de toată avuţia naţională, l-a îngropat în datorii şi-şi freacă mâinile de bucurie că l-a ucis – este descreştinarea. Şi iarăşi de ce? Pentru că poporul român este greu de ucis atâta vreme cât se află în Biserica luptătoare a lui Hristos aici pe pământ, iar în Biserica Sa biruitoare din cer stau la Liturghia cosmică şiruri de străbuni apărători de neam şi ţară, apărători de dreapta credinţă strămoşească. Şi ei ştiu asta şi turbează în jigniri profunde la adresa a tot ce este temelia identităţii noastre naţionale, le e frică de moarte că această naţiune va învia. Căci la Dumnezeu totul este cu putinţă, nu-i aşa?
Se împlineşte astfel o promisiune pe care poporul român – copleşit, ca toate popoarele, de grozăvia primului război mondial din istoria omenirii – a făcut-o lui Dumnezeu, că dacă va ieşi întreg din această încercare, va ridica drept mulţumire o Catedrală a Mântuirii Neamului. Domnul a împlinit partea Lui imediat: în pofida tuturor vicistitudinilor, România a ieşit din război nu numai întreagă, ci întregită! Românilor, însă, le-au trebuit 100 de ani să-şi ţină partea lor de promisiune. Mai greu, dar tot au reuşit, în pofida tuturor vicistitudinilor, opreliştilor şi batjocurilor. Dar mai presus de orice, Catedrala Mântuirii Neamului este şi va fi simbolul adevăratului proiect de ţară şi al interesului naţional real: mântuirea neamului creştin românesc! Biserica a împlinit partea ei. Naţiunii îi rămâne să dea ţării sfinţi şi voievozi, după modelul străbun, întru împlinirea acestui ideal naţional.
Părintele Rafail Noica zicea nu demult: „Vremea este a cernerii… Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multa încredere în Dumnezeu, decât în cele văzute şi mai la îndemână şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinea acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Înfricoşată vreme, dar, dacă de la Dumnezeu este îngăduită, este mântuitoare”.
Iar Biserica suntem noi, românii, care am uitat legea strămoşească şi credem că merge şi aşa. Nu mai merge! Românii nu vor putea străbate aceste înfricoşate vremuri decât uniţi şi întorşi la Hristos, precum zicea Părintele Iustin.
Şi ce vremuri! Satanicii pun cătuşe aurite la toate încheieturile şi laţuri la beregata tuturor celor care de bunăvoie întind mâinile şi gâtul spre făcăturile lor. Citez din Sfinţii Părinţi (stareţul Antonie): „Prima libertate de care are nevoie diavolul, fără de care toate celelalte s-ar risipi, este libertatea confesională, aşa numita toleranţă religioasă. Esenţa acestei mişcări e să facă drum, întâi de toate pentru tineri, către satan”. Mai clar nu se poate. Duhul credinţei strămoşeşti a fost spulberat de iluzia lumii virtuale, din care numai o minune dumnezeiască îi mai poate scoate. Pentru că, a doua aşa zisă libertate a satanei este libertatea pervertirii moralităţii. E deja parte organică a cotidianului. Vezi programele subculturale ale televiziunilor noastre, greţoase şi înjositoare pentru fiinţa umană, umorul scabros şi gâlceava de mahala pe post de „ educaţie”.
Ţi se încreţeşte pielea pe spinare, dacă eşti normal. Desfrânarea se numeşte emancipare sexuală, coruperea începe de la grădiniţă, drogurile se liberalizează, sodomia şi zoofilia bat la porţile cetăţii, apologia sinuciderii asistate e propagată ca un act caritabil. Şi mai sunt cătuşe aurite în panoplia satanei. Iar banul, ochiul dracului, veghează peste tot. De aceea războiul bate la uşă! Căci pasărea Phoenix nu poate renaşte decât din propria cenuşă. Dar mai e o cale: dreapta credinţă strămoşească!!!
Organizația Tinerilor din Sibiu a organizat o excursie de două zile la două foste închisori politice, Jilava, Fortul 13, și Pitești, Memorialul închisorii. Au participat 54 de tineri la această experiență.
”Inițiatorii excursiei au fost membrii organizației noastre. Împreună ne-am gândit cât de ziditoare ar fi această experiență pentru tineri, mai ales că am avut bucuria de a-l avea ca ghid pe Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa, ale cărui explicații și prezentare călduroasă ne-a ajutat să înțelegem ceea ce s-a petrecut cu adevărat în spatele zidurilor reci. Ințiativa a reușit să aducă împreună 54 de participanți, doritori să priceapă și să descopere ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Fortul 13 de la Jilava și în închisoarea de la Pitești. Au fost oameni care au vrut să participe până în ultimul moment. Acest lucru ne arată că acele fapte petrecute acum mai bine de 50 ani rămân și astăzi un nucleu a spiritualității românești, clădit și închegat în penitenciarele comuniste”, ne spune Ioana Șofîlcă președintele OTS.
Plecarea a fost sâmbătă, 11 noiembrie, la 05:00, dimineața. Mulți dintre ei nu au dormit toată noaptea de nerăbdare. ”Mă simt foarte bine, în ciuda puținelor minute dormite. Nu am putut ațipi nici măcar o oră. Sunt nerăbdătoare să pornim pe urmele Sfinților Închisorilor”, afirmă Georgeta Maria Roman, membru OTS.
Imediat ce au pornit la drum, tinerii au început să cânte rugăciuni pentru Maica Domnului, pentru a binecuvânta această călătorie. Drumul a fost fără incidente. Mulți dintre călători nefiind obișnuiți să se trezească la ore așa matinale, au dormit până la un punct. Unii au cântat, alții și-au legat noi prietenii, a fost o atmosferă foarte plină de viață. Dar totuși nimeni nu a uitat: erau pe urmele Sfinților Închisorilor.
”Ținând cont de contextul excursiei noastre, de temele abordate și suferința dată, atmosfera de pe autocar a fost una distractivă, cu jocuri și muzică bună, o antiteză în ceea ce privea coborârea din autocar”, ne relatează Iulian Răzvan Butnariu, membru OTS
Atmosferă jilavă la Jilava
După aproximativ patru ore, grupul ajunge la Fortul 13, Jilava, unde a fost întâmpinat de părintele Moise, un foarte bun orator și cunoscător al istoriei însângerate a închisorilor comuniste.
”Ceea ce mi-a plăcut la părintele Moise a fost modul în care ne povestea întâmplările din închisorile comuniste. Ne făcea să ne simțim părtași pe viu la acele orori, întâmplări triste, de neauzit și de necrezut, care din păcate au avut loc”, spune Iulian Răzvan Butnariu.
Vizitatorii au fost întâmpinați de către Fortul 13 cu stropi de ploaie. Numele de ,,Jilava’’ vine de la celulele amplasamentului care erau mereu umede. Părintele Moise a menționat că un fost deținut i-a povestit cum a lăsat odată o bucată de pâine sub pat câteva ore, iar când a scos-o, era plină de mucegai.
La intrarea în curtea închisorii toate dispozitivele și cablurile au fost strânse și predate gardienilor. Doar două aparate foto sunt permise în incintă. Toate aceste restricții sunt cauzate datorită închisorii active, care se află în interiorul aceleiași curți. Sentimentul pe care ți-l dă acest așezământ este unul greu de reprodus. Părintele Moise ne spune despre Jilava că este unul dintre penitenciarele comuniste care chiar arată ca o închisoare.
Deși aceste centre de reeducare politice au fost adevărate iaduri pe pământ, Pr. Moise a prezentat și o altă fațetă a acestora. Unii oameni au ieșit mai buni din închisoare decât au intrat. Alții chiar mai deștepți, cum e cazul unui cioban care a intrat analfabet în arest și când a ieșit avea un bagaj de cunoștințe deosebit. Au făcut din temnițe chilii. Unii deținuți se rugau toată ziua, preoți susțineau slujbe într-un limbaj secret, morse, cunoscut doar de unii deținuți.
După experiența la Fortul 13, călătorii au trecut pe la Patriarhia din București, unde s-au rugat pentru sufletele celor care s-au jertfit pentru credința lor.
Ziua s-a încheiat cu slujba de seară de la Mănăstirea Cenica, unde toată lumea a fost și cazată.
Spre închisoarea Pitești
A doua zi, plecarea a fost la șase jumătate dimineața, iar toată lumea a fost martoră la un răsărit superb de pe malul lacului Cernica. Drumul spre Pitești a început tot cu rugăciuni spre Maica Domnului.
Ajunși la închisoarea Pitești, am participat la Sfânta Liturghie, oficiată chiar în fosta infirmerie și cameră de tortură a incintei, unde este acum amenajat un Paraclis. După slujbă am ieșit în curtea interioară, unde am fost serviți cu niște gustări și ceva de băut. După care am revenit în fosta cameră a infirmeriei, unde Maria Axinte, membru fondator al muzeului, a prezentat istoria ,,Experimentului Pitești”.
”Închisoarea Pitești a devenit cunoscută pentru că a găzduit acțiunea violentă numită de scriitorul Virgil Ierunca fenomenul Pitești. Din august 1948, aproape toți deținuții politici care erau studenți la momentul arestării erau trimiși la închisoarea Pitești. Aceștia erau torturați pentru a-și denunța propriile activități anticomuniste, dar și pe cele ale cunoscuților lor. De asemenea, erau forțați să se dezică de familiile și prietenii lor și să renunțe la valorile morale. În final, pentru a demonstra că au devenit oameni noi și că au lăsat trecutul în urmă, erau forțați să devină agresori pentru alte victime. Sinistra acțiune a avut loc la Pitești între noiembrie 1949 și mai 1951, dar a fost extinsă în alte penitenciare începând cu primăvara anului 1950.
Scopul principal era obținerea de informații de la victime, ce foloseau la arestarea altor anticomuniști, însă violențele au dus și la distrugerea personalității victimelor, spre a le face incapabile de acțiuni de opoziție față de regim în viitor. Doar un grup restrâns de personaje din Securitate cunoștea detalii despre ceea ce se petrecea la penitenciarul Pitești. Chiar directorului închisorii i s-a restricționat accesul în interiorul celulelor unde se petreceau violențele, atât pentru a ține acțiunea secretă, cât și pentru a crea impresia că deținuții înșiși erau vinovați pentru aceste torturi.
Peste600 de studenți au fost torturați la Pitești și cel puțin 11 au murit din cauza violențelor scăpate de sub control, conform site-ului Memorialul Pitești.
Părintele Moise e de părere că: ”Ne aflăm într-un loc cu o istorie unică. Cred că aici s-au întâmplat unele dintre cele mai mari manifestări ale răului din secolul XX , poate chiar din istoria omenirii. Alexandru Soljenițîn, un mare dizident rus, care a scris cartea Arhipelagul Gulag, spune despre Experimentul Reeducării de la Pitești că este o barbarie și o grozăvie cum nu a mai avut loc în alte părți. Nu cred că există un loc, să zic așa, mai bântuit în istoria omenirii, ca acesta. Dar în același timp avem aici acum un Paraclis. Aceasta este biruința lui Dumnezeu“.
Tot dumnealui ne povestește și citează, dintr-o carte a lui Costin Merișca, despre o parte din torturile săvârșite deținuților în Camera Patru-Spital: ”Piteștiul a fost o insulă a torturii absolute. Nu erau numai bătăi, aici tortura era continuă. Deținuții fuseseră chinuiți și în anchetele de la securitate, dar acolo te luau, te băteau până te deznodau, însă te trimiteau apoi în celulă, până la un anumit termen. În timpul când erai în celulă, colegii tăi te mai ajutau cu ridicarea moralului, îți mai pansau rănile. Aici, la Pitești, lucrurile au stat diferit. Pe lângă tortura continuă și perspectiva că nu se mai termină, implacabil te duce către cedare, mai era și șocul că ești torturat de către cei apropiați ție. Te obligau să mănânci pâinea din trei înghițituri sau dimpotrivă, să stai cu pâinea în gură zile întregi, să mesteci stând într-un picior, să guiți ca porcul și să mănânci din troacă hrana fierbinte cu mâinile la spate, să ți se interzică să dormi noaptea, să stai într-un picior toată noaptea și multe altele. Sunt foarte multe torturi, iar fiecare deținut a pătimit câteva dintre acestea, în funcție de importanța lui. Lucrurile erau dozate în așa fel încât condamnații să nu moară, unii ar fi preferat să se sinucidă, dar supravegherea era prea aspră pentru așa ceva. A fost doar un singur caz de sinucidere”.
După Pitești, cu inimile grele și triști că excursia e pe sfârșite, toți participanții au plecat la autocar și au pornit spre casă. Dar au mai făcut o oprire, la Vâlcea, unde au mâncat pizza, starețul de la Mănăstirea Cernica oferindu-le înainte de plecarea lor niște bani, tocmai pentru acest lucru.
Impresii despre excursie
Anca Ioana Rusu
”Deși știam câteva lucruri despre sfinții mărturisitori, chiar citisem câteva cărți cu mărturiile acestora, m-au zidit câteva lucruri pe care ni le-a spus părintele Moise despre pocăință, despre clădirea binelui peste rău, despre biruința binelui și despre faptul că fiecare trebuie să se schimbe pe sine, nu lumea. Și mai ales să aibă încredere desăvârșită în pronia divină. De acum 10 ani, de când am citit prima carte despre ceea ce s-a întâmplat în temnițele comuniste, Urlă haita, de Nicolae Purcarea, am devenit foarte sensibilă la jertfa acestora. Ca niște miei spre junghiere s-au adus, au curățat păcatele noastre. E important să știm adevărul, să avem în conștiința noastră această perioadă cutremurătoare. Eu am fost mai degrabă sensibilă și interesată la suferința acestora și nu am privit biruința lui Hristos. Să particip la Sfânta Liturghie, acolo unde cu zeci de ani în urmă au fost schingiuiți sfinții, e cutremurător și deosebit. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, ne spune Anca Ioana Rusu, membru OTS.
Ioana Șofîlcă
”Cuvintele se pleacă în fața a ceea ce s-a întâmplat, dar ceea ce am simțit este că excursia a fost mai mult decât o drumeție, mai mult decât un pelerinaj, a fost o piatră așezată la temelia credinței noastre. Cel mai impresionant este că am putut simți îndeaproape jertfa a sute de suflete nevinovate, pentru credința lor, pentru neam și pentru noi, cei care astăzi ne bucurăm de libertate, grație sângelui vărsat la Jilava, Pitești și alte penitenciare. Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că organizația noastră este împreună acum, iar noi uniți de aceleași valori, în centrul lor având credința. Practic, acest lucru ar fi fost imposibil fără lupta martirilor din temnițe. Am simțit acolo o biruință a binelui, a iubirii, a lui Dumnezeu, care a îngăduit ca din casimca Jilavei să se facă masă de altar a poporului român. Sângele vărsat este prețul plătit pentru iubire. Pentru iubirea care ne leagă pe noi azi”, spune Ioana Șofîlcă, președintele OTS.
Iulian Răzvan Butnariu
”A fost o experiență de neuitat. De la tristețea resimțită în celulele comuniste din Jilava și până la bucuria oferită de tot ceea ce înseamnă mănăstirea Cernica, excursia a fost una deosebită”, spune Iulian Răzvan Butnariu.
”A fost, pentru mine, mai mult decât o excursie cu amicii. A fost un drum către sensul prieteniei. Membră deja de un an în OTS, pot afirma că e locul și colectivul unde mă simt în largul meu cel mai autentic. Am văzut însă, într-un weekend de noiembrie, prețul plătit ca noi să putem fi împreună. Sângele vărsat la Pitești și lacrimile din casimca Jilavei sunt cu siguranță adunate de îngeri în potire de mare preț și duse la Hristos, așa cum am văzut în icoană. Jertfa pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru neam și pentru aproapele, este deopotrivă jertfa pentru libertatea noastră de astăzi. Cred cu toată tăria inimii că excursia aceasta ne-a unit și ne-a făcut să înțelegem un alt sens al vieții, mucenicia. De altfel, pe mine personal m-a făcut să apreciez de zeci și sute de ori mai mult ceea ce am”, ne zice Georgeta Mara Roman.
Marius
”Per asamblu, a fost o exeperiență inedită, deși eram oarecum famliarizat cu dramele deținuților politici, de când am vizitat Memorialul Durerii de la Sighetul Marmației. Am înțeles, din cele prezentate, că în raport cu chestiuni delicate ale istoriei trebuie să ne exprimăm cu foarte mare prudență și reținere”, Marius, 28 de ani, membru OTS.
Prezentarea impecabilă pe rafturi, diversitatea în arome și designul atrăgător fac din băuturile energizante opțiuni tentante pentru copii și adolescenți.
Dincolo de eticheta colorată și impresia că sunt cool, energizantele dăunează sănătății, provocând afecțiuni grave la vârste fragede. Aceste băuturi conțin cafeină, vitamine din complexul B și diverse ingrediente precum taurina, guarana, ginseng, având scopul de a stimula sistemul nervos central și de a îmbunătăți performanțele fizice și intelectuale. La prima vedere am spune că nu sunt chiar atât de dăunătoare, însă cantitatea de cafeină poate depăși cu mult limita recomandată, fiind de 2-3 ori mai mare decât în alte băuturi cofeinizate precum cafeaua sau cola. Fiecare substanță în parte nu este neapărat dăunătoare, dar atunci când sunt combinate, pot apărea efecte severe asupra sănătății. De exemplu, dependența de cafeină produsă de consumul repetat poate duce la simptome de sevraj, iar unele ingrediente pot avea efecte adverse precum dureri de cap, palpitații, anxietate și tulburări de somn. În această perioadă există un proiect legislativ care interzice vânzarea băuturilor energizante către minori. Amenzile ajung până la 3.000 de lei și comerciantul poate fi sancționat chiar cu suspendarea activității între 10 și 30 de zile.
Formulele de băuturi energizante pot conține mai multă cafea decât un espresso, iar persoanele care nu consumă regulat cafea sau alte băuturi cu cafeină pot înregistra o creștere a presiunii arteriale sistolice mult mai acut în urma consumului de băuturi energizante.
Dependența de cafeina este mult mai puternică decât în cazul consumatorilor de cafea. Prin expunerea repetată la cantități mari de cafeină, organismul va experimenta simptome de sevraj atunci când nu mai primește substanța, informează Institutul Național de Sănătate Publică.
Asocierea energizantelor cu alcoolul
Tinerii combină energizantele și alcoolul cel mai adesea la petreceri. Această combinație este cât se poate de periculoasă, deoarece efectul stimulant neutralizează reacțiile organismului la o cantitate mare de alcool și astfel intervine subestimarea stării de ebrietate. Potrivit Institutului Național de Sănătate Publică, cercetări recente arată ca tendința de asociere a băuturilor energizante cu alcoolul, prin popularitate, imitare și presiunea de grup, este în creștere (peste 70% dintre adulții tineri care consumă aceste băuturi le amestecă cu alcool), iar riscurile se dublează prin potențarea efectului și adicție.
Andreea Cozgarea este medic rezident în anul II la Cardiologie în cadrul SCJU și ne-a explicat cât de periculoase sunt energizantele pentru sănătatea corpului nostru.
Andreea Cozgarea
Ea ne spune că în ultima perioadă societatea se dezvoltă într-un ritm alert, iar oamenii tind să acorde tot mai puțin timp unui stil de viață sănătos. Obiceiurile simple care contribuie la buna funcționare a organismului, precum odihna corespunzătoare și o alimentație echilibrată, sunt înlocuite cu consumul unor substanțe care încearcă să compenseze aceste lipsuri.
„Din punct de vedere cardiovascular, se observă creșterea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale. Consumul excesiv al băuturilor energizante poate da naștere unor tulburări de ritm cardiac, precum fibrilația atrială, manifestată prin palpitații, percepute ca bătăi rapide si neregulate, însoțite de dificultăți în respirație, disconfort toracic și anxietate. În lipsa unui diagnostic și a unui tratament corect, fibrilația atrială predispune la formarea de cheaguri de sânge în interiorul inimii, care se pot deplasa în diferite regiuni ale organismului (cel mai frecvent la nivelul creierului), generând accidentul vascular cerebral. În contextul unor factori de risc preexistenți sau a unor predispoziții individuale, peste care se suprapune un consum excesiv de băuturi energizante, starea de sănătate se poate degrada considerabil. Au fost descrise cazuri de infarct miocardic sau chiar de stop cardio-respirator secundar consumului acestor substanțe, întâlnite până și în rândul tinerilor”, ne explică Andreea.
Tânăra rezidentă ne spune că un alt aspect important de conștientizat este asocierea energizantelor cu alte băuturi pe bază de cola, situație în care se amplifică atât efectele psihoactive, cât și reactiile adverse.
„Strategiile actuale de marketing păcălesc destul de ușor utilizatorii. Având în vedere faptul că băuturile energizante se comercializează deseori în recipiente care conțin mai multe porții, fapt omis sau ignorat adeseori de către cumpărători, se ajunge la situați în care se consumă cantități exagerate”, precizează rezidenta.
INSP arată că în UE (Ungaria, Suedia, Marea Britanie) și SUA sunt reglementări în care se recomandă evitarea acestor tipuri de băuturi de către copii și atenționări inclusiv pentru sportivii de performanță. De asemenea, Germania și Elveția au adoptat norme specifice privind aceste produse, iar țări precum Belgia, Danemarca și Olanda au prevederi în legislația națională privind adaosul de vitamine și alte substanțe, care sunt de asemenea aplicabile băuturilor energizante. Lista nu se oprește aici. Lituania a fost prima țară din UE în care a intrat în vigoare legea care interzice comercializarea băuturilor energizante minorilor (2014).
Situația în județul Sibiu
În urma solicitării noastre transmise Spitalului Clinic de Pediatrie, instituția ne-a comunicat că nu s-au înregistrat pacienți intoxicați cu substanțe energizante în perioada 2022-2023.
Un clip de 55 de secunde în care este prezentat municipiul Mediaș în 1969 a fost postat pe pagina de Facebook Cineclic.
În imagini sunt surprinse diferite cadre cu Mediașul de la sfârșitul anilor ’60.
Sunt cadre cu Sala Sindicatelor din municipiu, Turnul Forkesch, Biserica Sfânta Margareta, biblioteca și sediul Poștei de pe strada Mihai Eminescu.
De asemenea, sunt prezentate câteva cadre și din gara Mediaș.
„Câteva însemnări din Mediașul anului 702 de la prima sa atestare documentară. Urbea de pe Târnave alături vechilor zidiri geometria construcțiilor contemporane.
Numărul apartamentelor noi-peste 2.000-se conformează creșterii demografice vizibilă la tot pasul pe străzile orașului.
Dintre premierele acestui an am mai notat o casă de cultură cu elegante săli de spectacol, bibliotecă și alte așezări demne de tradițiile culturale medieșene, un local nou de Poștă-Telegraf-Telefon înzestrat cu o centrală automată deservind 2.000 de abonați și ca să încheiem această succintă trecere în revistă, o gară nouă dată în trafic în această lună”, este comentariul care însoțește imaginile.
Când rădăcinile, cumva, te cheamă, nu ai cum să te îndrepți către ele decât cu multă dragoste. Mircea Ungurean este unul dintre sibienii care, iubind meșteșugul tradițional săsesc, pentru că bunica sa era de origine germană, a reușit să deschidă un atelier într-o perioadă în care România nu prețuia atât de mult vechile îndeletniciri ale sașilor. „Atelier de culoare” dă, de fapt, culoare mobilierului, având în centrul atenției, în principal, motivele tradiționale săsești.
Mircea Ungurean și „Atelier(ul) de culoare” sunt protagoniștii poveștii noastre de astăzi, în cadrul campaniei „Produs în Sibiu”. Este sibian și a absolvit Universitatea Tehnică din Cluj, respectiv Tehnologia Construcțiilor de Mașini.
Anul schimbărilor
De-a lungul timpului, a avut diferite afaceri, iar în 1996 destinul avea să îi pregătească cu totul și cu totul altceva. În acel an, a vizitat un atelier de mobilă pictată în stil maghiar, în Brașov, și a rămas uimit de cele văzute.
„Mi-a plăcut extraordinar de mult ideea aceasta, cu toate că nu știam nimic despre asta. Nu știam pictură, nici tâmplărie, dar îmi plăceau enorm de mult. Bunica mea era de origine germană. Știam că sașii, pe vremuri, au avut o lungă tradiție în domeniul mobilierului pictat și am zis să încerc să o continui sau chiar să aduc elemente noi. În 2003, am demarat efectiv atelierul”, povestește Mircea Ungurean.
Mircea Ungurean a început atunci să dea anunțuri în ziare că angajează pictori și tâmplari și a căutat un spațiu de închiriat. „Am încropit un atelier. Am căutat modele pe la Muzeul ASTRA, Muzeul Brukenthal, Biblioteca ASTRA, unde am găsit doar două volume în care pozele erau slabe calitativ. M-a ajutat mult conducerea CNM ASTRA care ne-a permis niște vizite în depozitele Muzeului, unde am văzut piese originale. Cei pe care îi găsisem au început efectiv să transpună ce erau pe lăzile de zestre, dulapurile de bucătărie, paturi”, spune Mircea Ungurean.
Ulterior, s-a îndreptat spre târgurile organizate în țară, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, Muzeul Țăranului Român din București și la Muzeul ASTRA din Sibiu. „Așa mi-am format o mică clientelă. În 2009 am aflat de un serviciu de publicitate la Google și am pornit o campanie de publicitate. Practic, atunci a început să bubuie, ca să spun așa, comenzile”, povestește Mircea Ungurean.
Clienții săi provin din toate categoriile sociale și profesionale, dar pe toți îi unește dragostea pentru tradiție.
Cea mai frumoasă provocare
În prezent, Mircea Ungurean pregătește, alături de echipa sa alcătuită din doi pictori și patru tâmplari, în atelierul său din Cisnădioara, produse cu specific săsesc, în principal, dar a primit și comenzi, de-a lungul timpului, de picturi cu motive tradiționale românești, portrete și peisaje.
„Una dintre cele mai interesante a fost o mobilă de bucătărie pe care am realizat-o unei cliente din București. Ne-a furnizat un catalog cu lucrări de un pictor de origine malteză, Amedeo Preziosi. Era pictorul de curte al Regelui Carol I și care, fiind în România, a surprins nenumărate imagini cu țărani, țărăncuțe, scene ale vieții, hore, jocuri. Am rămas surprins să văd că există un pictor maltez impresionat atât de tare de România. Doamna aceasta și-a dorit ca pe o ușă a mobilierului de bucătărie să fie reproduse câteva picturi”, spune Mircea Ungurean.
“Mă simt foarte bine”
Astăzi, în atelierul său se simte împlinit.
„Mă simt foarte bine, pentru că, în primul rând, sunt oarecum mândru că am reușit să pun pe direcție o afacere despre care habar n-aveam la început. Am un pic de sânge de sas și mă bucur că pot să duc această tradiție mai departe”, mărturisește Mircea Ungurean.
De altfel, în viitor și-ar dori să dezvolte ateliere pentru copii și nu numai, în cadrul cărora să îi învețe pe doritori meșteșugul ce datează de secole, pentru a fi dus mai departe.
O parte din portofoliul său se găsește și pe pagina oficială de Facebook, Atelier de Culoare, dar și pe site-ul www.mobilapictata.ro.
Școala Populară de Arte și Meserii ,,Ilie Micu” din Sibiu a organizat un vernisaj cu tema „Jurnal de spectator”, în foaierul Bibliotecii Astra, Corp B. Expoziția este compusă din lucrările cursanților de la secția de pictură și grafică, realizate la spectacolele din cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția cu numărul 30. ”Acest eveniment este o premieră pentru Școala culturală de Arte, chiar și pentru Sibiu. Este prima oară în Sibiu când vezi niște tablouri inspirate din Festivalul Internațional de Teatru care sunt realizate, cele mai multe dintre ele, în direct, în timpul spectacolelor”, ne spune unul din inițiatorii proiectului, Izabela Paulescu.
Expoziția, formată din 41 de tablouri, create de 30 de pictori, s-a numit ”Jurnal de Spectator” deoarece oamenii au mers, efectiv, ca spectatori, iar lucrările lor au fost inspirate din actele artistice ale actorilor. Elevii Școlii Populare de Arte au fost împărțiți în două grupe pe parcursul FITS. Aceștia au fost cei cu vârstele cuprinse între 14 și 70 de ani. Majoritatea dintre ei au avut câte un tablou expus în cadrul vernisajului.
”Spectatorii aveau rolul de reporteri vizuali. Majoritatea lucrărilor au fost făcute integral la fața locului. Unii au făcut schițe, alții au pictat în diverse stiluri, avem și fotografii făcute de noi, dar și de alții, dispunem de o întreagă arhivă. Vor mai urma lucrări, ceva mai complex create, după imaginile de care dispunem. Ceea ce facem acum e primul pas al proiectului nostru. Următoarea expoziție va fi în martie și ne gândeam să facem una și în cadrul FITS-ului de la anul viitor”, declară Cătălin Precup, coordonator de curs la Școala Populară de Arte.
Elevă de… 70 de ani
Marilena Popa, 70 de ani, cel mai în vârstă elev al școlii, ne spune următoarele: ”Pasiunea mea pentru artă a plecat de când eram copil. Mi-a plăcut tare mult să desenez, dar nu am plecat pe drumul ăsta. Fac parte din prima generație de informaticieni din România. Acum cinci ani m-am înscris la Școala Populară. Iar în decursul acestor ani am câștigat mai multe premii naționale. La această expoziție am un portret și trei schițe, inspirate din Statuile Vivante ale lui Mălaimare, reprezentat pe Strada Cetății”.
Cobuz Cristina are care 18 ani și visează să devină artist. Pentru ea, arta este cel mai bun medicament. ”De mică mi-a plăcut să desenez, a apărut ca o modalitate de a-mi exprima gândurile, de a mă forma. Acum un an și ceva am început cursurile liceului de Artă. Am un singur tablou expus la vernisaj. M-am inspirat din toate spectacolele la care am participat, iar opera mea este un amalgam din tot ce am văzut”.
Lavinia Crețu, coordonator de curs, menționează că dincolo de acest grup de lungă durată, au avut participanți și de la modulul de copii între 7 și 13 ani, pe care ea îi coordoneză. Iar datorită unui proiect în colaborare cu Direcția Generală de Asistență Socială au putut participa alți 6, de la centrul de plasament.
Tablourile deocamdată sunt expuse în Foaierul Bibliotecii Astra, corp B. ”Sperăm că la un moment dat această expoziție să fie mutată prin toate spațiile de cultură din Sibiu, cum Teatrul Național Radu Stanca, Filarmonica. Ca atunci când vin oamenii să vadă un spectacol de teatru sau un concert, să admire și niște tablouri inspirate din actul teatral.
Evenimentul a făcut parte din cadrul ”Festivalului Șanselor Tale”, ediția a XIII-a. În acest an s-au împlinit 70 de ani de la înființarea Școlii Populare de Arte. Astfel, toate evenimentele organizate pe parcursul acestui an au fost dedicate acestei aniversări.
Adrian Bratu, specialist în psihoterapie, a avut prima sa lansare de carte. Evenimentul a avut loc de curând, în foaierul Bibliotecii ASTRA și a fost moderat de Cătălina Costache, și i-a avut ca invitați pe Luciana Haloiu, analist comportamental, naistul Radu Nechifor și psihoterapeutul Răzvan Pleteriu.
Intitulată ”12 povești din fotoliul unui psiholog”, cartea ilustrează naratiuni fictive, inspirate din cazuri reale, ale unor oameni ce au apelat la ajutor psihologic.
”Fiecare poveste este un puzzle, toate conțin niște bucățele narative inspirate din cabinetul meu. Am păstrat, la maxim confidențialitatea și prioritatea oricărui caz, pentru a nu intra în viața personală a nimănui. Sunt sigur că unii oameni, cu care am lucrat, o să se regăsească în unele pasaje, dar nicidecum într-o poveste integrală”, menționeză Adrian Bratu.
Psihoterapeutul declară că a scris cartea pentru a da curaj oamenilor să meargă să-și rezolve problemele la un specialist: ”Un om poate să citească această carte ca să primească răspunsuri la anumite întrebări, depinde ce caută. Unii o să caute doar o lectură interesantă despre anumiți oameni, alții poate sunt curioși de ce se întâmplă în cabinetul unui psihoterapeut. Dar scopul meu principal, prin această carte, este de a informa cititorul în ceea ce privește profesia mea, ținând cont de stereotipurile legate de aceasta”.
Foto: Arhiva personală Adrian Bratu
”Nu credeam că o să vadă tiparul scrierile mele. Îmi place tare mult să scriu, pentru că ador să citesc. Mi-a fost teamă să-mi asum rolul de scriitor. De aceea, nici acum nu pot spune că sunt pregătit să public altă carte în viitorul apropiat. Aștept feadback-urile celor care au avut încredere în mine și mi-au cumpărat cartea. Le mulțumesc tuturor prin această cale”, a mai adăugat Adrian Bratu.
Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tezaur, dar va apărea cât de curând și în librării.
Aniversarea a 50 de ani de activitate a Fotoclubului Orizont Sibiu a fost serbată la Timișoara – Capitala Culturală Europeană 2023. Aici, proiectul Casa de Cultură a Studențior Sibiu și Fotoclubul sibian Orizont s-au bucurat de toată deschiderea, în special a Consiliului Județean Timiș, fiind un punct important pe agenda proiectului.
Mai mult, expoziția aniversară a avut loc în cel de-al doilea cel mai faimos loc cultural al Timișoarei, Centrul Multifuncțional Bastion Maria Theresia. Acest fotoclub a dat țării unul dintre cele mai importante saloane internaționale de fotografie din Europa Centrală și de Est. Președintele Fotoclubului Orizont Sibiu, Oscar Iustin (la origine timișorean și șvab, însă implicat pe deplin în proiectele clubului de fotografie sibian, în condițiile în care este pe jumătate sibian), cu sprijinul directorului Casei de Cultură a Studenților Sibiu, Liliana Popescu, a reușit să marcheze sărbătoarea de jumătate de secol a clubului așa cum se cuvine și într-un loc de mare cinste din orașul de pe Bega.
Pe propriile eforturi, conducerea Fotoclubului a realizat astfel o punte culturală peste ani între cele două capitale culturale europene, de altfel singurele din România până acum, Sibiu și Timișoara. O inițiativă lăudabilă în condițiile în care eforturile financiare nu sunt deloc de neglijat, pe lângă aspectul organizatoric. Decizia s-a dovedit una extrem de oportună, Orizont50 bucurându-se de apreciere din partea iubitorilor de fotografie din Banat, dar și a autorităților județene din Timiș, prezente în număr mare la evenimentul aniversar.
Ruxandra Adam, din partea Consiliului Județean Timiș, împreună cu respectivii curatori Claudiu Arieșan, Petronela D. Solovăstru și Radu Stănese, au felicitat organizatorii sibieni pentru aducerea acestui eveniment la Timișoara, întărindu-se astfel legăturile culturale dintre cele două orașe importante în cultura din Transilvania și Banat. De asemenea, la momentul aniversării, au vorbit fotograful Radu Stănese, puntea de legătură între vechii fotografi ai Sibiului și noua generație, cu accente universitare, dar și curatorul Petronela Solovăstru, un fin cunoscător al artei fotografice. Bineînțeles, amfitrionul evenimentului a fost fotograful Oscar Iustin, cel care duce mai departe destinele fotoclubului sibian. Acesta a făcut o prezentare a clubului și a mulțumit fotografilor sibieni implicați în acest moment aniversar al fotografiei sibiene.
Jumătate de secol și fotografii memorabile
Fotoclubul Orizont Sibiu a fost pregătit să sărbătorească un eveniment cu adevărat special – 50 de ani de activitate dedicată artei fotografice. “Această aniversare marchează un moment de mare semnificație în lumea fotografiei din România și din întreaga lume, și a avut loc în cadrul evenimentelor culturale desfășurate în acest an în Timișoara. Fotografia este o artă captivantă, care surprinde lumea din jurul nostru într-o manieră unică. Ea ne oferă posibilitatea de a explora aventuri, evenimente interesante, povestiri și jocuri de culori și lumină. Fotoclubul Orizont a fost locul în care pasionații de fotografie au putut să împărtășească această pasiune, să învețe, să creeze și să se conecteze cu o comunitate dedicată acestei arte minunate. Aniversarea „ORIZONT 50” reprezintă o conexiune profundă între generațiile de artiști fotografi de prestigiu și marchează de altfel și un prim pas în cercetarea și aducerea în lumină a istoriei fotografiei românești, un domeniu care, până acum, a fost insuficient explorat și necunoscut publicului larg. Această aniversare nu privește doar trecutul, ci și viitorul, încurajând trecerea pasiunii pentru arta fotografică către noi generații de artiști”, susține Oscar Iustin.
O istorie într-un oraș fără asemănare foto Fotoclubul Orizont a fost înființat la Sibiu în anul 1973, la inițiativa unui grup de fotografi amatori cu o pasiune comună pentru arta fotografică. De-a lungul a cinci decenii, fotoclubul a avut un impact semnificativ în promovarea fotografiei locale și naționale. Cu peste 1000 de premii și peste 5000 de participări la saloanele fotografice internaționale, Fotoclubul Orizont a fost mereu în fruntea standardelor internaționale de excelență. Cu toate că este relativ tânăr în comparație cu alte societăți și cluburi similare din întreaga lume, unii cu o vechime care depășește un secol, Fotoclubul Orizont a reușit să se alinieze acestora și să se impună în lumea fotografiei naționale și internaționale prin diversificarea activităților specifice fotografiei, prin perseverență și seriozitate. Cu ocazia aniversării a 50 de ani de activitate, organizatorii au pregătit o expoziție colectivă de excepție, care va cuprinde imagini premiate ale membrilor Fotoclubului Orizont de la începuturi și până în prezent. Această expoziție va oferi oportunitatea de a admira operele unor artiști fotografi de renume, care au fost parte a acestei comunități de-a lungul timpului. „Orizont 50” este un periplu fascinant prin lumea fotografiei, de la începuturile Fotoclubului Orizont și până în prezent.
“Această aniversare va promova valorile fotografice și maeștrii artei fotografiei care au contribuit la fondarea Fotoclubului Orizont, printre care se numără Gheorghe Lăzăroiu și Fred Nuss. De asemenea, aceasta aduce în prim-plan și noua generație de artiști fotografi, care continuă să ducă tradiția mai departe și să exploreze noile direcții în fotografie”, afirmă Liliana Popescu, directorul Casei de Cultură a Studenților Sibiu, unde ființează fotoclubul sibian.
Expoziție foto de mare anvergură Expoziția cuprinde 50 de lucrări fotografice contemporane și două panouri de fotografii surprinse între 1972-2005, în care cele mai emblematice fotografii sunt realizate de Fred Nuss de-a lungul ediților Festivalului de Jazz de la Sibiu, dar și de Gheorghe Lăzăroiu, premiat la ulte festivaluri internaționale, mai ales în perioada comunistă a Sibiului. Simbioza între trecut, prezent și viitor este realizată perfect, în condițiile în care în cadrul expoziției aniversare expun fotografi Alexandru Moga, Andrei Lupu, Dan Kamner, Dan Sușa, Jeno Major, Louis Guermond, Oscar Iustin AFIAP, Radu Stănese EFIAP, Sergiu Jereb, Sigrid Cîrjan, Virgil Simonescu, Gheorghe Lăzăroiu EFIAP și Fred Nuss AFIAP. Curatorii expoziției sunt Petronela D. Solovăstru, Claudiu T. Arieșan și Radu Stănese Efiap, aceasta fiind găzduită la Centrul Multifuncțional Bastion al Consiliului Județean Timiș. Expoziția poate fi vizitată până în 30 noiembrie 2023. Trebuie spus că în acestă perioadă în Bastion, cei interesați pot vizita Muzeul Popas și expozițiile secției istorice ale Muzeului Național al Banatului. Așadar, sibieni, dacă aveți drum la Timișoara, treceți și pe la Bastion.
În perioada 28 noiembrie 2023 – 27 februarie 2024, Muzeul Național Brukenthal și Memorialul Închisoarea Pitești prezintă în premieră expoziția „Fenomenul Pitești. Adevărata față a comunismului în România”.
Expoziția itinerantă este bilingvă (română/engleză) și conține, pe lângă informații despre Fenomenul Pitești și cronologia represiunii din penitenciarul Pitești, obiecte originale din sistemul penitenciar comunist – mobilier de celulă, zeghe (uniforma deținuților) -, dar și fișe matricole penale, cărți poștale trimise de deținuții politic familiilor și fotografii inedite. În plus, curatorii au pregătit o secțiune specială dedicată sibienilor care au trecut prin violențele de la Pitești, dar și o zonă dedicată unde vizitatorii pot împărtăși gândurile și impresiile lor.
Vernisajul va avea loc marți, 28 noiembrie 2023, de la ora 12:00, la Muzeul de Istorie – Casa Altemberger, str. Mitropoliei nr. 2, Sibiu. Invitatul special este Sergiu Rizescu, fost deținut politic care a fost încarcerat timp de un an la Închisoarea Pitești, în perioada comunistă, fiind apoi transferat la alte penitenciare. Vor prezenta expoziția curatoarele Maria Axinte (fondatoarea Memorialului Închisoarea Pitești) și Andreea Corca (muzeograf în cadrul Muzeului Național Brukenthal). Evenimentul nu este recomandat copiilor sub 10 ani din cauza violenței deosebite a subiectului prezentat.
Expoziția „Fenomenul Pitești. Adevărata față a comunismului în România” prezintă cronologia acțiunii violente desfășurate de regimul comunist la Penitenciarul Pitești între 1949-1951. Cunoscută azi drept „Fenomenul Pitești”, „Experimentul Pitești” sau „reeducarea prin tortură”, această formă de tortură sistematică aplicată studenților anticomuniști avea drept scop principal obținerea de informații de la victime, ce foloseau la arestarea altor anticomuniști, însă violențele au dus și la distrugerea personalității victimelor, spre a le face incapabile de acțiuni de opoziție față de regim în viitor. Sinistra acțiune a avut loc la Pitești între noiembrie 1949 și mai 1951, unde peste 600 de studenți au fost supuși torturilor, dar a fost extinsă în alte penitenciare începând cu primăvara anului 1950, unde alte câteva sute de deținuți politic au fost torturați.
Printre parteneri, se numără specialiștii de la Penitenciarul Bucureşti-Jilava (Fortul 13) pentru obiectele originale oferite pentru a fi expuse în această expoziție.
De aproximativ un an de zile, Filarmonica de Stat Sibiu e prinsă într-un conflict deschis între conducerea instituției și sindicat. Un scandal-rană pentru comunitatea sibiană, situat într-o instituție simbol, în pragul aniversării a 75 de ani de existență, cu care ne mândrim ca performanță și act artistic de top între operatorii culturali care ne reprezintă atât la nivel național, cât și dincolo de granițele României.
Deoarece ținem să avem o abordare echilibrată a acestui subiect, am solicitat câte un interviu lui Cristian Lupeș, manager al Filarmonicii și Monicăi Florescu Fernandez, liderul sindicatului. Aceasta a fost însoțită de Georgel Petrache, liderul Blocului Național Sindical, filiala Sibiu, la care Sindicatul Filarmonicii este afiliat.
Redăm, astăzi, punctul de vedere al Sindicatului Filarmonicii de Stat Sibiu. Urmăriți mâine, 26 noiembrie, și interviul cu Cristian Lupeș, Managerul instituției.
Scandalul de la Filarmonică, încotro?
Interviu cu Monica Florescu Fernandez și Georgel Petrache
Suntem în acest impas, de un an de zile, în care tensiunea din interiorul instituției a escaladat, aș zice, nefericit, dacă nu nepermis de mult. Dumneavoastră, ca lider de sindicat, aveți vreo soluție pentru aplanarea acestui conflict?
Monica Florescu Fernandez: Cred că singura soluție, în primă instanță, ar fi semnarea unui contract colectiv de muncă. Aceasta ar ameliora mult mai mult situația dată și ar reglementa practic niște situații din domeniul nostru specific, și anume cel al muzicii. Acesta e un domeniu aparte ca specialitate, de aceea consider că trebuie aprofundat. Contractul colectiv de muncă cred că e important pentru că reechilibrează și reglementează relația angajator-angajat.
Unde situați dvoastră în special acest blocaj?
Georgel Petrache: Blocajul a pornit încă de la început. Vă dau un exemplu de un articol preluat din legislație, fără o importanță majoră, de fapt, dar pe care am dorit să îl avem în contractul colectiv de muncă doar pentru ca angajatorul să îl aibă în vedere; nici nu este cazul de persoane aflate în această situație la Filarmonică, însă considerăm că e necesar să fie prins în acest contract. Și acesta spune că angajatorul nu va refuza angajarea sau menținerea în activitate a persoanelor cu handicap, dacă sunt posturi disponibile. E o prevedere legală, pentru protecția acestor persoane. Managerul pur și simplu s-a opus, fără o justificare. Ne-am mai blocat la partea de contracte individuale de muncă, la modul în care se fac angajările. Noi ne dorim ca aceste angajări să se facă conform legii, prin examen sau concurs. Suntem totuși într-o instituție publică și doar în anumite situații angajezi un om fără concurs, cum e cazul poate al unei personalități, pe care nu o poți pune să dea concurs laolaltă cu persoane care sunt începătoare.
La momentul acesta cum se fac angajările? Nu în aceste prevederi legale?
Georgel Petrache: Se fac prin examen sau concurs ori prin acordul părților. Și aici nu este chiar ok. Cu acordul părților, din punctul meu de vedere, ca om din afara instituției, acesta e un caz de excepție.
Monica Florescu Fernandez: La noi excepția a devenit regulă. Noi avem această specializare în care, în cadrul colectivului artistic cel puțin, este absolut esențial să existe un examen sau un concurs. Noi toți care stăm pe scena Sălii Thalia și cântăm la Filarmonica de Stat Sibiu am trecut un concurs sau un examen la vremea respectivă. Desigur, există în legislație și posibilitatea de a angaja cu acordul părților și nu a negat nimeni acest drept, doar că excepția nu trebuie să devină regulă. Aici ne-am blocat deoarece angajările din ultimul timp făcute cu acordul părților în cadrul orchestrei și a departamentului biroului artistic unde pregătirea personalului trebuie evaluată și văzut daca persoanele respective au totuși pregătirea și experiența corespunzătoare postului pe care ajung să il ocupe.
Georgel Petrache: Am încercat să punem niște condiții legale, în care poți face totuși aceste angajări și pe perioadă determinată, și cu acordul părților, dar numai în situații de excepție și în cadrul legal. Restul să fie pe seamă de examen sau concurs. Și bineînțeles, pentru că obiectivul nostru, ca organizație sindicală, este stabilitatea locurilor de muncă, noi nu dorim și nu suntem de acord cu extinderea numărului de contracte individuale de muncă pe perioadă determinată. Din punctul nostru de vedere și în accepțiunea Organizației Internaționale a Muncii, contractele individuale de muncă pe perioadă determinată reprezintă munca precară, pentru că nu oferă salariatului stabilitate în muncă și chiar dacă se spune că are aceleași drepturi ca un salariat pe perioadă nedeterminată, în societate, orice am face, nu va fi privit întotdeauna la fel.
Care e ponderea între contractele individuale de muncă pe perioadă determinată și cele pe perioadă nedeterminată?
Monica Florescu Fernandez: Înainte de conducerea pe care o avem, în proporție de peste 90 %, aș putea spune, erau contracte pe nedeterminată. Acum am cerut aceste informații conducerii și anume care este mai exact numărul de contracte pe perioada nedeterminată și determinată, dar nu ni s-a adus la cunoștință. Acum avem un nucleu de oameni angajați pe perioadă nedeterminată, care constituie orchestra (mă refer acum la colectivul artistic), dar în ultimii trei ani după calculele mele avem deja avem undeva spre 30% angajați cu contracte pe perioadă determinată. Deci acest procentaj a crescut foarte mult în ultimii trei ani. Tendința este de a angaja oameni pe perioadă determinată și de a nu avea un colectiv stabil. Acest lucru afectează și actul artistic, ceea ce poate e mai puțin perceptibil, la prima vedere. Dar publicul simte totuși acest lucru, având în vedre că ai tot timpul oameni noi, despre care nu știm exact care e pregătirea lor. Iar nucleul nostru este format din oameni care lucrează zilnic împreună și construiesc un așa numit mecanism al acestei orchestre simfonice, care este un lucru destul de delicat, dar în același timp extrem de important pentru a prezenta programe la un anumit nivel și la o anumită ținută artistică, cu un conținut artistic pe care noi, ca orchestră, suntem în stare să îl facem de o extrem de bună calitate și am vrea să menținem acest nivel al nostru și, desigur, chiar să îl creștem.
Acuze de hărțuire, discriminare, concedieri abuzive, zeci de procese pe rol
Deci avem problema aceasta a contractelor de muncă, a modului în care se fac angajările. Care ar fi celelalte revendicări?
Georgel Petrache: Eu, ca autor în mare parte a contractului colectiv de muncă, am dorit să introduc și prevederi care lipseau din regulamentul intern, adică prevederi referitoare la DGPR, la hărțuirea la locul de muncă și combaterea discriminării, lucruri care sunt obligatorii de cuprins într-un regulament intern. În acest caz, am observat că nu există. Am constatat cu surprindere că angajatorul nu a fost de acord exact cu elementele cele mai importante. Dar cea mai spinoasă problemă, care va pune dificultăți în semnarea contractului colectiv de muncă, este cea referitoare la repartizarea timpului de muncă. Unde angajatorul dorește menținerea unui cadru general, fără a ști foarte clar care este programul de muncă, cum se împarte el pe toată durata zilei, tipul de repetiții, număr de concerte, astfel încât la final, când tragi linie, pe o săptămână să îmi iasă 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână, iar dacă este cazul, compensarea orelor suplimentare. Astfel încât să îmi iasă lunar, anual, norma de lucru conform Codului Muncii, cu zilele de concediu aferente. Matematic, să pot calcula încărcătura muncii. Aceasta am făcut-o noi ca propunere. Nu putem accepta o formulare de genul: ”O să vedem câte concerte vom avea. De la 1 la 10”. Nu există o repartizare uniformă a timpului de muncă, nu este o cuantificare. De exemplu, ei dacă au un concert sâmbăta, cum se încadrează acesta ca timp de muncă? Este sau nu muncă suplimentară? Și de aici s-au generat niște procese, sancțiuni. Lucrurile acestea trebuie lămurite. Poate că varianta noastră nu este perfectă, dar așteptăm îmbunătățiri.
Ca demersuri concrete, ce ați reușit să faceți ca sindicat? Unde ați fost, la cine ați încercat medierea?
Georgel Petrache: Am parcurs toate etapele prevăzute de lege. După cum știți, a avut loc și o scurtă grevă de avertisment. Fiind artiști, aceștia nu au vrut să afecteze publicul, iar publicul le-a mulțumit pentru acest lucru, prin aplauze susținute, timp de 15 minute, pe toată perioada grevei. Lucru care, fiind prezent, m-a impresionat profund. Și am văzut că și pe ei. Pentru a nu trece la pasul următor, la o grevă de proporții cu efecte și asupra instituției, și asupra salariaților, am reluat un dialog pe punctele pe care nu ne-am înțeles și sper să stingem cât mai multe dintre ele într-un timp cât mai scurt.
S-au făcut controale de către diferite instituții abilitate ale statului, ITM, Consiliul Județean fiind unele dintre ele. Cu toate acestea, nu au fost constatate nereguli. Cum vă explicați acest fapt?
Georgel Petrache: Nu știu ce sesizări au făcut colegii mei până să mă contacteze. Când voi face eu o sesizare, mă voi asigura că o să se găsească neregulile semnalate. Eu sunt mai tehnic, ei sunt artiști. Ei când scriu actele, le fac un pic artistic.
Monica Florescu Fernandez: Revenind la partea artistică… De fapt, cred că aici este problema. Avem nevoie de un manager care să înțeleagă specificul meseriei noastre. În ce sens? Filarmonica are o stagiune, începând din septembrie, până în iunie. Această stagiune de concerte trebuie elaborată. Iar aceste concerte trebuie stabilite în cadrul legal în care funcționăm. Aceste lucruri la noi nu mai există. Noi avem o stagiune pe care nu o cunoaștem, avem concerte care sunt anunțate și cu șapte zile înainte, lucru care ne afectează grav. Pentru a putea să ne pregătim la nivelul respectiv, trebuie să știm ce partituri avem de studiat. Noi suntem dispuși să facem oricât de multe concerte pentru imaginea noastră, bineînțeles, care se încadrează în norma de muncă, ba chiar și extra, pentru că mereu am făcut și alte concerte care au intrat în sfera muncii suplimentare, fapt care pentru noi este o încântare să facem cât mai multe concerte, dar trebui să știm și să avem o viziune a ceea ce urmează să facem, să zicem, pe următoarele 3, 6, 9 luni. În orice Filarmonică din țară și din străinătate – și vorbesc și de cele europene, și de cele de peste ocean – există o stagiune concretizată măcar în linii mari, ca artistul să știe la ce să se aștepte. În acest moment, noi suferim de acest lucru. Înțelegem că un program poate comporta schimbări, modificări; acestea au fost dintotdeauna. Dar o viziune a unei stagiuni cred că este un act de responsabilitate din partea conducerii, pentru a putea să ne dea și nouă ocazia să funcționăm într-o normalitate. Atât ne dorim. La aceasta se adaugă atmosfera toxică de lucru, în sensul că există hărțuiri din partea conducerii la adresa angajaților, există discriminări, există concedieri, există foarte multe procese pe rol la Tribunal, care ne obosesc profund, și foarte multe cercetări disciplinare și sancțiuni.
”Noi nu avem treabă cu demisia sau demiterea managerului”
Am o nelămurire. Dvoastră aduceți în atenție o serie întreagă ne nereguli, de comportamente culpabile. Cum de nu se ia nicio măsură, nu se aplică nicio sancțiune de către decidenți?
Georgel Petrache: Inspectoratul Teritorial de Muncă cercetează sesizările pe care le transmiți. Ei au avut un alt mod de a face sesizările. De aici înainte îi voi ajuta eu. Nici ITM nu este zeu. Are anumite atribuții și trebuie să le respecte. Chiar dacă, să spunem, ne-ar da dreptate moral, nu poate excede cadrul legal în care ei funcționează. La fel, probabil, și Consiliul Județean. Nu cunosc foarte bine, dar fiind un contract de mandat între manager și Consiliul Județean, bănuiesc că atribuțiile sunt în cadrul acelui contract de mandat și Consiliul Județean nu se poate implica la un nivel direct.
Monica Florescu Fernandez: Înțelegem dacă forul tutelar ne-a lăsat să ne gestionăm singuri problemele, în instituție. Pentru că niciodată nu am ajuns să nu ne putem gestiona problemele noastre printr-o comunicare firească sau virtuală conversație. Problema e că sunt foarte multe sesizări, chiar și către Consiliul Județean, la care se primesc răspunsurile – dacă se primesc – cu foarte multă întârziere. Am un exemplu de o solicitare pentru o audiență cerută de cineva – care nici măcar nu este membru în orchestră, dar care a dorit să lămurească o situație personală -, căruia i s-a răspuns după un an de zile că se va comunica solicitarea sa Filarmonicii, pentru ca aceasta să dea un punct de vedere la situația semnalată de respectivul. Practic, se închide cercul.
Ca sindicat, ați solicitat o întâlnire cu conducerea Consiliului Județean?
Monica Florescu Fernandez: Da, am solicitat. Și în cursul timpului am beneficiat de câteva întâlniri de acest gen, care ni s-au părut că ar veni spre a apropia părțile și a se ajunge la un consens. Din păcate, tot ceea ce am discutat a rămas practic nerealizabil la nivel de relație între noi și conducerea instituției.
Care e ponderea membrilor înscriși în sindicat, raportată la numărul total de angajați ai instituției?
Monica Florescu Fernandez: Noi suntem 80 % din colectivul artistic în sindicat. Dar este și o situație neclară câți salariați avem. Noi am cerut această situație, dar mie, personal, nu mi s-a adus la cunoștință acest lucru. Am cerut, ca lider de sindicat, documente firești, însă nu mi s-au furnizat aceste informații, care ar trebui să fie de altfel transparente, să existe pe site-ul Filarmonicii, să fie accesibile de către toată lumea. Și sunt foarte multe sesizări care au rămas fără un răspuns concret sau fără absolut niciun răspuns.
Care e relația de comunicare între sindicat și conducerea Filarmonicii?
Georgel Petrache: Defectuoasă și pe ici, pe colo, cu imixtiuni, din punctul meu de vedere. Sper ca Inspecția Muncii să și constate lucrul acesta, pentru că am depus o sesizare în acest sens. Am avut o situație nemaiîntâlnită până acum. Dacă este atribuția organizației sindicale să delege o persoană ca reprezentant într-o comisie, un act prin care angajatorul deleagă el o persoană ca reprezentant sindical, din punctul meu de vedere este o imixtiune clară în partea organizației sindicale. Sindicatul nu a avut altceva de făcut decât să confirme acea delegare, pentru că altfel ar fi însemnat să întârzie lucrurile sau să se certe cu proprii membri de sindicat.
Între revendicări, există și probleme salariale?
Georgel Petrache: Nu există probleme salariale. Totul este în zona legii salarizării bugetarilor.
În ce stadiu sunteți, la acest moment, cu negocierile?
Georgel Petrache: Avem câteva articole în plus adoptate de comun acord. Nu am ajuns încă la punctele spinoase. Sper să trecem și de acestea. Nu ne dorim continuarea grevei, dar nici nu ne ferim să continuăm, dacă aceasta va fi ultima soluție.
Monica Florescu Fernandez: Din păcate, timpul s-a scurs. A trecut foarte multă vreme! E aproape un an de zile în care vorbim de încheierea unui contract colectiv de muncă. Dacă durează doi ani să semnezi un contract, care la rândul lui e valabil doi ani, apoi trebuie iar renegociat, mi se pare un pic absurd să nu reușim să grăbim totuși parcurgerea acestui contract colectiv de muncă și să avem un răspuns mai prompt, în condițiile în care am pus la dispoziție acest material de luni de zile înainte. Iar toate lucrurile pe care le cerem sunt de bun simț. Dacă au fost prevederi care era posibil să fie la limita de a exceda cadrul legal – pentru că nici noi nu suntem perfecți -, am renunțat la ele. Dar cât mai putem sta așa?
Intenționați să cereți demisia sau demiterea managerului?
Georgel Petrache: Noi nu avem treabă cu demisia sau demiterea managerului. Eu zic că negocierea contractului colectiv de muncă este să prevină aceste lucruri. Nu este treaba noastră. Dar nici nu ne dorim să stăm în discuții cu un contract colectiv de muncă doi ani de zile.
Urmăriți mâine, 26 noiembrie, interviul cu Cristian Lupeș, Managerul instituției.
Așa cum am afirmat și în conferința de presă a USR Sibiu, sunt legitim revoltat de faptul că România trebuie să plătească din nou sume importante pentru întocmirea documentației necesare reabilitării Palatului de Justiție – Tribunalului Sibiu, iar PNL încearcă să profite electoral de acest subiect, deși este de trei ani la guvernare, ca să nu mai vorbesc de guvernările anterioare.
Având în vedere importanța Palatului de Justiție pentru sibieni, vreau să vă informez că, în scurta perioadă în care am ocupat funcția de viceprim-ministru, în anul 2021, am făcut toate demersurile posibile pentru ca procesul de reabilitare să fie reluat:
1. În calitate de coordonator al Ministerului Justiției, am alocat banii necesari în bugetul ministerului pentru lucrările de reabilitare și am reușit să reluăm, la acel moment, procedura de refacere a documentației tehnice și semnarea unui contract pentru un nou studiu de fezabilitate.
2. Am fost preocupat ca lucrurile să se miște în direcția bună, să se parcurgă pașii necesari și să se îndeplinească criteriile tehnice, să se verifice totul cu atenție pentru a nu fi din nou aruncate la gunoi având repetate întâlniri atât cu conducerea tribunalului, cât și cu cei responsabili din Ministerul Justiției.
3. Ulterior, am aflat că documentația a fost respinsă pe motiv că nu corespundea cerințelor și au fost întârzieri și blocaje „inexplicabile”.
4. În momentul în care am fost la guvernare, Palatul de Justiție se afla în administrarea Tribunalului Sibiu tocmai pentru a rezolva părțile birocratice mai ușor de aici. Nici asta nu s-a întâmplat deși, repet, investiția aceasta nu a dus, în ultimii cinci – șase ani, lipsă de alocare bugetară, în bună măsură și prin preocuparea mea consecventă de a se regăsi anual în bugetul public.
5. După momentul în care USR a fost dat afară de la guvernare de președintele Iohannis, preocupat în a-și finaliza planul de readucere a PSD la guvernare, am revenit în repetate rânduri cu întrebări și adrese către Ministerul Justiției, pentru a ne informa despre stadiul demersurilor acestui proces de reabilitare.
6. Cele mai recente întrebări le-am transmis MJ chiar în acest an, când am solicitat informații despre procedurile de aprobare a indicatorilor tehnico-economici, devizul general și soluțiile de finanțare și am întrebat despre acest nou demers de reluare a reabilitării de la zero.
7. De când sunt deputat în Parlamentul României am negociat și am depus în repetate rânduri amendamente la Bugetul de Stat pentru a avea finanțare, am depus interpelări, întrebări, am încercat să fiu cât mai la curent cu demersurile și să obțin avansarea procesului de reabilitare, dincolo de „hârtii”.
8. De fiecare dată, am primit foarte anevoios informații despre stadiul lucrărilor de la Ministerul Justiției. Acum aflu că totul pornește de la zero, într-un moment în care, coincidență, PNL intră în campanie electorală.
Preocuparea mea pentru Tribunalul Sibiu, Palatul de Justiție impunător pe care-l știu din copilărie, este reală și datează chiar dinainte de a fi devenit deputat de Sibiu. Ieșirile publice, așa cum a fost cea din conferința de presă despre care vorbiți în articolul dumneavoastră, nu au alt motiv decât dorința de a-l vedea odată restaurat și ajutat să redevină acel spațiu firesc pentru procesul de justiție din Sibiu și pentru imaginea orașului. Oricât se încearcă politizarea subiectului, este revoltător pentru orice sibian decent că de 21 ani (douăzeci și unu de ani!!!) PSDPNL, care au guvernat în aproape toți acești ani, blochează perfect conștienți această reabilitare și risipesc bani din buzunarul oamenilor, pentru evidente beneficii imobiliare, chiria pe lună pentru spațiul unde se desfășoară acum Tribunalul Sibiu fiind de 80.000 de euro.
Având în vedere toate aceste argumente, vreau să întreb:
Este vina subsemnatului și a USR pentru faptul că atragem atenția că PSDPNL risipesc, termenul corect e jefuiesc, banii sibienilor și ai cetățenilor României în fiecare zi pentru a-și plăti angajații puși politic în instituții, pensionarii speciali și clientela politică?
E vina USR pentru că de 21 de ani PSDPNL au condus această țară conform principiului „nu fapte, ci vorbe”, o țară care se dezvoltă cu viteza reabilitării acestui Palat de Justiție din Sibiu?
