Tare mă mâhnesc uneori de fratele meu român că umblă în plină zi împiedicându-se prin întunericul necunoaşterii. Nu că n-ar avea de unde să afle, dacă ar vrea. Dar nu primeşte nimic din ceea ce nu se potriveşte pe calapodul prejudecăţilor sale. I-a zis un „dăştept” pe care-l agrează el la televizor că-i albă, apoi poţi să-i fluturi şi un tramvai, cum zice o vorbă din popor, că el o ţine langa pe-alui, în pofida tuturor evidenţelor. Nici nu mai vorbim de argumente logice, că trecem deja în sfere incompatibile cu fudulia analfabetismului funcţional. Iar despre libertatea de opinie, care, fie vorba între noi, presupune niţel curaj, tot laşul aşteaptă să vadă dincotro bate vântul verbal al celui mai tare, ca să-i ţină isonul. „Noi muncim, noi nu gândim” din vremea mineriadelor iliescene a ajuns azi „noi vorbim, noi nu gândim!” Pas de mai gândeşte în cacofonia generalizată.
Vezi raportarea la josniciile relaţionale, care la noi poartă denumirea de campanie electorală, o mâncare reâncălzită tot la patru-cinci ani, mestecată de alţii şi vârâtă pe gâtul „alegătorului – aşa crede el, că ar alege pe cineva în cunoştinţă de cauză – ca sătul, să nu cumva să gândească cu capul lui, ci doar să-şi lingă degetele cu care şi-a îndesat în gură gulgutele otrăvite.
Nu vreau să dezvolt aici spre exemplificare mituri precum „mitul” că aurul românesc trebuie păstrat în punga altora, pentru că nu-mi aduc aminte ca bunicii mei să-şi fi ţinut vaca în grajdul vecinului din capul satului. Poate doar de dragul unuia din miile de exemple de cum fudulia fals europeană întunecă judecata românească de bun simţ, aş aminti de acest scandal exacerbat. Dar câte nu sunt pe piaţa media! Hoţul strigă: hoţii! Penalul strigă: fără penali! Îmbuibatul strigă: poporul moare de foame! Iar cei mai violenţi strigă: fără violenţă! Şi asta chiar în clipa în care dau cu ranga.
Pentru toţi, românul e un fraier ( de la nemţescul Freiherr, adică domn liber şi generos, care era luat drept prost de „moliile” care-i rodeau buzunarele ) şi mişto pe deasupra ( de la nemţescul mit Stock, tradus – cu baston, ca simbol al lui „cine mi-s eu”). Viniturile îl pasc precum lăcustele, căzăturile îi dau lecţii de morală europeană iar păduchelniţa mafiotă i s-a instalat oblu în vârful capului. Dar lui nici că-i pasă. E un tip mişto, nu-i aşa? Mai ales când îşi plimbă ultimul răcnet de baston (citeşte ce vrei – conturi, siliconate, cai putere) în invidia generală pe reţelele de „socializare” şi pune botu la toate găselniţele consumeriste. Ultimul răcnet e sticla de apă   care-ţi măsoară hidratarea şi-ţi spune cât trebuie să bei sau cât nu. De ce să ne conducem după capul nostru când ne putem conduce după  sticla altora, ca să fim şi noi în rând cu „lumea bună”.
Ce mai contează că suntem rupţi în fund la capitolul meritocraţie şi desculţi la capitolul demnitate naţională. Totul e să fii mişto!