Puţine au fost în ultima vreme veştile bune venite din sănătate. De la moartea bebeluşilor răpuşi de sindromul hemolitic uremic la începutul anului, până la actualul scandal al dezinfectanţilor neconformi, ce a culminat cu demisia ministrului Achimaş Cadariu, ne-am obişnuit ca problemele din sănătate să iasă la iveală, una câte una, iar cele mai înfiorătoare veşti să scurtcircuiteze în permanenţă sistemul sanitar.
Într-un astfel de context, ce a stârnit pe bună dreptate revolta şi furia întregii populaţii, care de-a lungul timpului s-a văzut în situaţia de a pierde cu zile oameni dragi, din cauza infecţiilor intraspitaliceşti, la Sibiu s-a întâmplat un lucru extraordinar. Speriaţi de incompetenţa autorităţilor medicale, incapabile să gestioneze domeniul sanitar, aflat aproape în moarte clinică, mii de părinţi sibieni s-au unit şi şi-au concretizat într-o petiţie durerea şi spaima de a-şi lăsa copiii singuri în spitale. O petiţie care adună în ea mii de lacrimi vărsate de mamele şi copiii constrânşi să se despartă în cele mai grele momente de suferinţă ale micuţilor. Şi iată că strigătul lor disperat, rămas fără ecou timp de atâţia ani de chin, şi-a atins în sfârşit scopul.
Decizia Ministerului Sănătăţii, reconfirmată de autorităţile locale, a instaurat şi pentru mamele din Sibiu o normalitate – aceea de a avea dreptul să fie alături de copiii mai mici de 14 ani internaţi în spitale. Ordinul ministrului Sănătăţii specifică în mod clar că măsura se aplică la oricare dintre secţii, inclusiv la terapie intensivă, pentru că nimeni nu este mai în măsură decât părintele să monitorizeze orice scâncet suspect, orice grimasă, orice posibil disconfort, orice detaliu care, la un moment dat, îi poate salva viaţa propriului copil.
Că spaţiile sunt insuficiente, că nu vor fi de fiecare dată paturi pentru toţi părinţii, care de multe ori vor fi nevoiţi să stea pe câte un scaun, este doar un amănunt nesemnificativ pentru un părinte disperat să fie lângă copilaşul său într-un moment de maximă suferinţă. Că e nevoie de construcţia unui nou spital, mai mare, mai modern, pentru a sta în nişte condiţii ce respectă normele europene de igienă şi confort, este just, nu se îndoieşte nimeni. Dar până când acest proiect va fi pus în practică, mamele din Sibiu se pot bucura că au câştigat nişte ani în care au măcar dreptul să stea lăngă patul copilului bolnav.
Faptul că prin implicare părinţii au reuşit să schimbe o normă care în Sibiu până acum a fost imbatabilă, înseamnă un mare triumf şi un algoritm câştigător, de care se poate uza şi în viitor pentru a mobiliza la fel de eficient autorităţile.

Politica e jocul suprem al indivizilor care își ascund sub masca simbolurilor, o nevoie narcisistă de atenție și apreciere combinată cu o poftă nebună de putere. Sistemele politice sunt diversificate, dar cel al democrației liberale e un sistem minoritar și implementat pe o arie geografică restrânsă. Însă democrația e cea care permite dezbaterea, contestarea, opoziția și libertatea de expresie.
Politica, artă a manipulării, este, poate, momentul sublim al dramaturgiei în nenumărate acte cu actori cap de afiș permanenți și cu costuri foarte ridicate ale biletelor, pe care avem credința absurdă de a le considera gratis. Ca și spectacolele de televiziune. Politica, dincolo de simbolistica ei de la patriotism la copii luați în brațe și pupați la întruniri electorale, e o poveste. Povestea poate fi tragică, alarmistă, triumfătoare, sexistă sau chiar rasistă, dar trebuie să existe. Iar interpretul, chiar dacă își greșește replicile, se împotmolește, minte sau încalcă legea, își construiește notorietatea publică pe simțuri, nu pe fapte sau, Doamne Ferește, pe adevăruri.
Politicienii noului val consideră deseori că adevărurile lor incontestabile, dovezile, vor cuceri imediat electoratul, neînțelegând că arta spectacolului politic cere să minți fără clipire, spunând cetățeanului ce își dorește să audă, nu adevăruri durerose. Într-un fel, politica e și arta amăgirii sau a autoamăgirii.
Când încerci să convingi individul, dacă vinzi robineți de cupru sau virtuale programe de guvernare, ești nevoit să ataci segmente de populație, sau cum spunea Lenin, masele. Psihologia de masă nu are logică, dar simte monstruos și reacționează instinctual.
Politicianul român e priceput la toate, își construiește notorietatea în studiourile de televiziune jucând uneori neconvingător rolul unui demnitar precupat de bunăstarea cetățeanului. Cameleonismul era acuzat acum patru ani drept cauza degradării politicii românești, iar acum a fost înlocuit de banala boală a cleptomaniei.
Politica, în perioade de criză, caută să impună reprezentanți mesianici. În momente de criză, stabilitatea socială occidentală își transferă încrederea politică instituțional, dezbrăcând haina eroică de pe pielea politicianului.
Sub o campanie electorală leșinată, infestată de blat, cu scandaluri care se mușamalizează ușor și cu o delegare de responsabilitate continuă, politica românească e din ce în ce mai clar un spectacol ridicol de marionete. Iar noi spectatorii savurăm sictiriți, rareori reacționând omenește, fie că suntem furați, mințiți sau ne este pusă viața în pericol.
România fiind un spațiu special, în care pătrund prin ciudățenii legislative muți dotați cu carisma unei bufnițe de câmpie pe scaunul demnității publice, am lăsat valorile și ideologia la cabină. Noi românii preferăm clovneriile și circul. Pâine și circ ca niște adevărați urmași ai Romei.

În comparaţie cu cioclul cinic cu ochelari de soare, trecând imperturbabil printre ziarişti la ieşirea de la audieri, după ce a fost prins cu mâţa (diluată) în sac, hahalerele incompetente aflate la butoane în diversele funcţii de răspundere fără răspundere din România sunt nişte dulci copii, care ne termină doar nervos. Şi nici măcar nu exagerez cu portretistica. Exact aşa arăta pe ecrane şeful firmei cu nume de vrăjitoare – în germană Hexe asta înseamnă – ştiind bine că scapă basma curată, doar cu o amenduţă şi atât. Când, de fapt, omul, cu toată şleahta de hiene de pe lanţul afacerii cu dezinfectantul „aqua chiore”, ar trebui pus sub acuzare pentru crimă cu premeditare!!
„Pe ăsta l-aş dilua eu în acid sulfuric în direct la televizor!”, – am auzit revoltându-se o persoană respectabilă, de altfel cunoscută mie drept creştin şi blândeţea întruchipată, semn că într-adevăr românului i-a ajuns cuţitul la os.
Va trebui însă să-i treacă prin os, pentru a se trezi la realitate, cred unii analişti de bună credinţă ai stării naţiunii. Gradul de diluţie al dezinfectantului pentru spitale exprimă, de fapt, gradul de disoluţie al sistemului însuşi şi nu mă refer doar la cel sanitar, ci la întreaga ordine statală şi socială a României. Până la disoluţia naţiunii mai e doar un pas! Provocată, sau nu, asta ştie fiecare în funcţie de gradul de concentraţie sau diluţie al informaţiilor pe care le deţine. Cert este că provocatorii disoluţiei chiar au de unde alege. Trusa cu scule pentru dezmembrare este plină ochi cu cozi de topor, a căror a doua natură este inducerea în eroare. Aici, trebuie să recunoaştem, se performează. Pentru minciună nu există diluţie. Acesta este deodorantul preferat al tuturor asasinilor naţiunii române, ca să nu le mute nasul propria conştiinţă.
Vi se pare prea aspru? Păi să ne aducem aminte – cel puţin generaţia mea mai poate – de vremurile când sistemul de sănătate în România era făcut pentru oameni, nu pentru animale. Când renumele somităţilor din medicina românească făcea înconjurul lumii, iar pe lângă aceste legende vii creşteau generaţii de elite care puneau diagnostice cu precizie de ceas elveţian şi stăpâneau cele mai eficiente soluţii de vindecare. Pe vremea aceea, nu cădeau nou născuţii din burta mamei direct pe ciment, nici nu erau rotisaţi în incubatoare, vaccinurile nu umpleau scaunele cu rotile de paraplegici, salvările nu te deversau pe trotuar că nu ai asigurare şi nici nu-ţi scotea nimeni apendicul în loc să-ţi trateze măseaua. Puţina elită medicală, care a mai rămas azi de jertfă în ţară, geme sub birocraţia absurdă, politizarea infecţioasă şi o mafie sufocantă.
Excepţiile vocaţionale care întăresc regula, doar ele pot da o soluţie.