Gheorghe Ionescu, 44 de ani, polițist cu sute de dosare penale deschise șoferilor care se urcau băuți la volan. Până într-o noapte de început de august. De atunci, destinul omului legii a rămas suspendat într-o prelungită comă indusă de medicii de la Floreasca. Fusese azvârlit de pe capota mașinii de un multimilionar turc, într-o scenă de o cruzime înfiorătoare. În acea noapte, individul se simțise sultanul șoselelor din București, astfel că nu catadicsise să oprească la filtrele poliției. Gradul de alcoolemie reieșit în urma analizelor prelevate la două ore după comiterea accidentului, de 1,6 la mie, îl plasa aproape de coma alcoolică. Statistic vorbind, într-o asemenea stare de beție, șansele ca el să devină un criminal la volan erau extrem de mari.
Polițistul nostru decide să ignore un algoritm tacit încuviințat, încheiat nescris între un stat neputincios și sărac, fără dotări pentru angajații săi și deținătorii bolizilor de lux, cu prețuri de zeci de ori mai mari decât ale Loganurilor polițienești. Decide să își asume rigorile și riscurile meseriei și să ignore aroganța și lipsa oricărui respect față de lege pe care le afișează șmecherii cu bani.
Acționează în numele ideii de dreptate, dar alege în detrimentul sănătății sale, trestia gânditoare sfârșind zdrobită în urma unei lipse feroce de umanitate. E cărat aproape o jumătate de kilometru pe capota mașinii, cu 180 de km/oră și apoi, cu o frână bruscă aruncat fără milă pe caldarâm.
După tragedie, ministrul Oprea cere înăsprirea legii și schimbări în Codul Penal, pentru ca angajații ce au rolul să vegheze la respectarea legilor în stat să fie protejați și să descurajeze actele de anarhie. E posibil ca acest lucru să se întâmple și acest caz să schimbe ceva. Dar prea des legile sunt modificate abia după ce mor oameni. Ne plângem că avem legi stufoase, coduri de proceduri masive, dar comisiile juridice nu reușesc să fie cu un pas înainte, pentru a preveni producerea tragediilor. Cazul Gheorghe Ionescu înseamnă, într-o readaptată lege a talionului, sacrificiul unui om pentru oameni, jertfa care ar putea salva pe viitor viețile altor colegi de breaslă.

Suntem un popor de ipocriți ce își face loc cu coatele în lumea asta plictisită. De ce ne jucăm la loto viețile noastre ca un narcoman în fața dozei? Din lipsa unei minime speranțe. Orice om normal s-ar simți agresat de un nostalgic al comunismului ceaușist când spune „atunci aveam slujbe asigurate, case, vieți liniștite”. Replicile acestea nu vin de la bunicile noastre ce și-au trăit atunci cea mai frumoasă parte a vieții, ci de la tineri ce nu și-au isprăvit copilăria înainte de 1989. Deci care este motivul? Lipsa de speranță.
Când o minoritate insignifiantă, agnostică și atee se luptă cu biserica ortodoxă nu pierde din lipsa numerelor mici, ci pentru că istoria e implacabilă. Creștinismul a vândut speranța tuturor celor ce nu aveau. Sclavi, oameni săraci și femei au găsit acum aproape două milenii speranța pe lumea cealaltă. Marketingul religios este cel mai profesionist, ne-o zic atât profitul BOR mai mare decât al oricărei corporații, ci și un atentator sinucigaș ce se detonează strigând extaziat măreția lui Allah.
Suntem atât de ancorați în azi că nu mai există mâine. Visăm promovări, lovituri rapide și câștiguri la loto. Îi invidiem pe milionari pentru că ne dorim să avem norocul lor. Nu mai avem planuri strategice.
De aceea, naționaliștii sunt atât de seducători, chiar și pentru un electorat minoritar, atunci când propun visul României Mari. Oamenii au nevoie să viseze, să găsească un țel, chiar dacă e idiot. Când prezinți o idee nimeni nu vrea să afle mai multe. Răspunsul invariabil este ”nu se poate”. Nu aici, nu în România.
Refuzul de a visa s-a împletit cu respingerea. Ne uităm în oglindă, ne umflăm pieptul cu niște pectorali falși de hârtie gândindu-ne că suntem în Europa și în NATO. Nu ne propunem nimic cu adevărat. Să dăm mai mulți bani sănătății, educației și alte bla-bla-uri pe care le repetăm încontinuu. De ce nu ne dorim un țel măreț cum spunea Tăriceanu – să devenim a șaptea economie a Uniunii Europene? Pentru că actualul președinte al Senatului își propusese să fie al șaptelea! Nu al doilea, al treilea sau campionul, ci al șaptelea.
Avem nevoie de vise, de creativitate și de un curaj extraordinar. Visați măreț și dați inginerilor planurile să le implementeze. De ce să nu vrem mai mult, să recuperăm în 30 de ani decalajul economic față de cel al Germaniei. Dacă Japonia de după război nu v-a convins, atunci nimeni nu poate. A spune nu se poate, e ca un somn fără vise. Cleiul popoarelor, acum un secol, era naționalismul și un patriotism idiot și deșănțat cu diverse fețe. O societate, un grup uman se încheagă în jurul unei idei. Un țel profund e mai mult decât necesar pentru a face un destin în istorie. Putem aștepta să nu se întâmple nimic sau să ne trezim. Astăzi, nu mâine. 

Ce minunate erau vremurile când în România se făceau sondaje de opinie. Că erau comandate sau nu, părtinitoare sau nu, subversive sau nu, nici nu mai are importanţă. Lăsau impresia că opinia publicului contează, că cineva e chiar interesat s-o afle şi mai dădeau un pic de lustru democratic minciunii în care trăim. Aţi observat, desigur, că acest „ produs” a dispărut de pe piaţă. Nu mai există cerere. Înmulţiţi numărul de parlamentari cu 2, adăugaţi miniştri şi ministrese tot ori 2, plus ditamai administraţia prezidenţială cu boss cu tot şi cu consoartă ori doi şi veţi afla cu precizie numărul de coate în care îi doare de boi. Pardon, am vrut să spun de noi, adică de neamul pe care au jurat să-l conducă, adică să aibă grijă de el. Numai că pentru ei noi suntem boi, înjugaţi la carele cu ei. Trebuie să-i tragă şi pe ei cineva prin istorie până la răsturnare. Dar unde ? Că la Caracal e deja ocupat.
Ce minunate erau vremurile când în România în top-ul încrederii românilor se aflau Biserica, armata şi Banca Naţională, prin guvernatorul ei. Armata a căzut prima din top. S-a desfiinţat la ordin. Acum, românul devine bărbat la meci. Biserica e războită de toţi ciumeţii la televizor, iar Banca Naţională a fost înlocuită cu SMURD-ul. Pe poziţii a rămas de un sfert de veac doar bădia Mugur, elegant, discret şi zgârcit la vorbă. Ultimul mohican din vremurile sondajelor de opinie, semn că unora încă le păsa de noi. Ce i-o fi dat atâta apă la moară în ultima vreme , încât să-l doboare valul de pe piedestalul admiraţiei noastre ? Misiunea ! E singura explicaţie logică pentru înverşunarea cu care ne aruncă sare în ochi. Şi tu, Brutus ?
De fapt cine ne-a dat nouă, coloniei România, dreptul să ne despovărăm fiscal ? Cum îndrăznim să nu fim proşti şi să nu înghiţim gulguta otrăvită cu „ 1 ianuarie letal” ? Cum putem fi atât de „naivi” să credem că o scădere de taxe poate fi bună , când el, omuleţul inamovibil susţine că e rea ? Îmi aduc aminte că, prin natura profesiei de jurnalist, m-am încăpăţânat să pun la fiecare interviu cu vreun decident politic întrebarea : „De ce nu creaţi prosperitate în România, ca să aveţi ce impozita. De ce vă cramponaţi să impozitaţi sărăcia ?!” Târziu mi-a picat fisa că nu făceam interviuri cu proşti, ci cu vânduţi. De fapt, ce mai contează un Cod fiscal la legile care ne interzic istoria.
Că veni vorba, „Ultimul mohican” de Fenimore Cooper poate fi o minunată carte de vacanţă despre devenirea Americii.