Când spui Sibiu, din punct de vedere turistic, spui în primul rând Muzeul Brukenthal. Pe lângă celelalte obiective pe care străinii le bifează atunci când ne vizitează orașul – piețele istorice, turnurile sau muzeul din Dumbrava Sibiului, Muzeul Național Brukenthal ține capul de afiș. Nu există circuit turistic organizat în Sibiu care să nu includă și o vizită la acest obiectiv cultural. Practic, Brukenthalul înseamnă pentru România ceea ce este Schonbrunn pentru Austria, Luvru pentru Franța, Ermitaj pentru Rusia, Britisch Museum pentru Anglia sau Capela Sixtină pentru Vatican. Cu toate acestea, reprezentanții muzeului sibian au anunțat că este iminentă restricționarea accesului vizitatorilor în instituție, din cauza degradării masive. Muzeul nu a fost restaurat niciodată integral în ultimii 200 de ani. Mai mult, conducerea susține că, dacă nu se va interveni urgent, muzeul își va închide porțile în următorii ani. Nu de mult, o bucată de piatră, cu o greutate de 40 de kilograme, s-a desprins și s-a făcut țăndări. Din fericire, la ora aceea nu se afla niciun vizitator în preajma sa. Banii necesari pentru salvarea muzeului tind spre 50 de milioane de euro, o sumă imensă, raportată la bugetul sărăcit de corupția sistemului. Disperați, în această săptămână, muzeografii au lansat campania „White Palace – Dark Story” (un palat alb – o poveste întunecată) pentru restaurarea Palatului Brukenthal. Prin aceasta, încearcă să sensibilizeze cât mai mulți oameni cu privire la pericolul în care se află acest monument istoric.
Nu își propun strângeri de fonduri de la populație, ci au inițiat o petiție, pe care au rugămintea să o semneze cât mai mulți iubitori de cultură, până la finele lunii mai. Putem să îi sprijinim și noi, ca să nu rămânem fără acest monument simbol al orașului. Altfel, riscăm ca pe viitor să mai putem admira capodoperele expuse aici, doar în tururi virtuale, din fața computerelor. Iar în locul impozantului palat alb, lăsat de baronul Brukenthal pentru posteritate, va rămâne doar o poveste întunecată despre o țară săracă, unde valorile nu au fost prețuite.

Iarna asta se încăpățânează să se atârne de cer ca un bețiv în fața birtului, iar lumea își continuă tâcnit ritmul său nebun al vieții. În Irak, Statul Islamic arde literatură, sfărâmă arta cu barosul și aruncă în aer ziduri antice. Îmbătați de succesul anihilării simbolurilor idolatre, fanaticii pierd în fața armatei irakiene ce a cucerit o bună parte din Tikrit. 11 comandanți ai Statului Islamic sunt executați pentru trădare, retragerea arătând că dincolo de propagandă, Statul Islamic nu e un Califat sfânt, ci o entitate anarhică banală.
Aproape de noi, pe frontul estic ucrainean, oamenii continuă să moară, în ciuda acordului de armistițiu semnat la Minsk. Între disputa dintre europeni și americani asupra măsurilor antirusești și cele de sprijin ale Kievului, declarațiile ce ne implică pe noi continuă să curgă. Americanii ne avertizează că Gurile Dunării ar fi o țintă pentru dictatorul de la Kremlin. Individul fără scrupule care agresează alte state, doboară aeronave civile cu rachete și își asasinează fără emoții opozanții politici în plin centrul Moscovei. Bineînțeles că Nemțov s-a sinucis trăgându-și patru gloanțe în spate la 200 de metri de Kremlin, exact când sutele de camere TV din zonă erau dezactivate și FSB-ul, acest demn urmaș al KGB-ului se uita în altă parte. Pentru poporul rus aflat într-un exercițiu puternic de adorație pentru Vladimir Putin lucrurile sunt clare, nemernicii de spioni CIA sunt de vină și uneltele lor, fasciștii de la Kiev.
Europa joacă rolul unei femei ușoare în relația cu Kremlinul. Italia semnează acorduri cu aceeași Rusie în valoare de un miliard de euro. Embargourile și sancțiunile sunt una, dar întocmai ca și ungurii, italienii își construiesc o altă realitate cu un gangster internațional.
În arealul mioritic îmbibat de umezeala capricioasă a lunii martie, între dezbaterile dintre ora facultativă de religie și condițiile de arest și din penitenciare, realitatea socială se confruntă cu miopia. Capturați între jocuri partizane și destinderea ușuratică a can-canului, nu reușim să vedem cheltuielile pentru energie electrică dublate prin intermediul companiilor de distribuție, prețurile la medicamente de patru ori mai mari decât în Germania și sărăcia care urlă în zone consistente ale societății românești. În spațiul rural unde locuiește 43% din populația României există șase din zece locuințe conectate la internet, însă numai jumătate dintre acestea au un duș în casă. În cazul grupurilor sanitare lucrurile stau și mai rău.
Însă același popor ce tratează igiena proprie cu ignoranță, redescoperă resurse ascunse de sentiment antiamerican. E la modă să fii filogerman astăzi. Cu largul sprijin al propagandei moscovite insidioase se strecoară în opinia publică românească antiamericănisme de cafenea. Însă SUA își văd de treaba lor ignorând nația română. SUA înregistrează astăzi o producție de petrol record. Aceiași ignoranți americani de la NASA au ajuns deja pe orbita planetei pitice Ceres cu un vehicul propulsat de un motor ionic. Iar noi, bătându-ne mândri cu cărămida în piept, nu înțelegem uriașul decalaj dintre noi și restul lumii civilizate. 

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi întîlnirea noastră de Ziua Femeii de anul trecut. Purta titlul “Cheful de post”. Spuneam atunci că Dumnezeu i-a dat bărbatului să propovăduiască Adevărul, în schimb femeii i-a poruncit să tacă, deoarece rânduise pentru ea ceva mult mai complicat: să fie izvorul vieţii. Şi pentru aceasta i-a dat şi o putere extraordinară: dragostea. Şi mai spuneam că, în tradiţia românilor, la vreme de înaltă disciplină morală, Femeia devine puterea conservatoare a neamului, asigurându-i viitorul, stabilitatea familiei, rostuind destine, dând viaţă, apărând viaţa cu preţul vieţii.
Peste exact un an aveam să întâlnesc o astfel de Femeie între coperţile unei cărţi, împreună cu cei trei copii ai ei şi cei 2o de ani de exil siberian. Nici un cuvânt de judecată la adresa aproapelui. Nici umbra vreunui gând să ceară socoteală lui Dumnezeu. Doar forţă decisivă de mamă în situaţii extreme, echilibru, credinţă, curaj, demnitate, cinste şi Dragoste. De neimaginat cum se pot păstra intacte firele acestea – din care Dumnezeu a ţesut fibra neamului românesc – în condiţiile extreme din pustietatea îngheţată, agresivă şi exterminatoare de dincolo de Cercul Polar. O Mamă ! Dar, pentru copiii ei, şi tată, și învăţător, și psiholog, şi preot. Cum spune chiar nepotul ei : “A devenit, într-un fel, o adevărată instituţie în plină Siberie.”
Cei 2o de ani în Siberia sunt acum o carte: “Amintiri din viaţă”. Povestite de o ţărancă din Bucovina martirizată, femeie “cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională …”, despre care Monica Lovinescu a scris: “ După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.” Iar numele acestei femei – pentru care Dumnezeu rânduise să fie izvorul vieţii – este Aniţa. Aniţa Nandriş-Cudla.
Puţini ştiu că nepotul căruia Aniţa i-a încredinţat manuscrisul ei de 36o de pagini în 1982, care l-a trecut, printre grăniceri, de la Cernăuţi în România, care l-a făcut cunoscut oamenilor, după cum a fost dorinţa ei, care l-a ”îmbrăcat” în povestea familiei si a neamului precum se îmbracă o icoană în argint, trăieşte cu noi în aceeaşi cetate : dr. Gheorghe Nandriş.
Ce dar de preţ această carte, despre cinstea la care ne cheamă Dumnezeu – aceea de a fi mai înainte şi mai presus de toate Oameni!
Iar de voieşte cineva să onoreze cu un gînd sfinţit Mama, s-o pomenească şi pe Aniţa duminică, La Sfânta Liturghie.