Să afli cu exactitate numărul românilor care au ales să plece la muncă în străinătate, fie temporar, fie definitiv, este aproape imposibil. Există diverse instituţii care monitorizează aceste ieşiri din ţară, dar fiecare măsoară numai unele dintre aspecte, precum contractele de muncă declarate de firmele care se ocupă de plasarea forţei de muncă în străinătate sau numărul românilor care figurează cu domiciliul schimbat pe teritoriile altor state.
Statistici peste statistici, necentralizate într-un singur loc, astfel încât numărul real al celor care au părăsit România diferă considerabil de la un raport la altul. Dacă în Anuarul Statistic al României, neactualizat de altfel în ultimii doi ani, numărul românilor care au emigrat abia daca depășește 10 000, în funcție de cei care au domiciliul stabil în străinătate, la ultimul Rencesământ făcut public în anul 2013, numărul românilor care muncesc peste graniță era de aproape 730 000, iar pentru alegerile prezidențiale din noiembrie, Direcţia Generală de Pasapoarte a raportat Autorităţii Electorale Permanente puțin peste o jumătate de milion de români cu drept de vot în Diaspora. Cifrele avansate însă în spațiul public de diverși oficiali indică o prezență de peste 3 milioane de români care muncesc în afară. Mulţi dintre aceştia fie au găsit mai avantajos să muncească la negru, fie figureaza doar în statisticile de muncă ale țărilor pe teritoriul cărora trăiesc și muncesc.
Cert este că, indiferent de vârstă, profesie sau nivel de educaţie, românii pleacă în străinătate în primul rând pentru bani, mulţi părăsind ţara natală deoarece consideră că aici nu-şi pot face un viitor, întrucât salariul nu le asigură un trai decent.
Liberalizarea muncii în alte ţări le-a oferit însă o soluţie, pe care guvernanții din propria țară nu le-au putut-o da. Acești oameni nu se mai află atât cât ar trebui în raza autorităților române. Statul român se multumește cu faptul că o parte din banii încasați dincolo, se întorc cu consecvență către rudele rămase în țară. Între timp, mii de familii trăiesc drame personale, soți , copii, bătrâni rămânând singuri în țară, cu toate greutăţile de ordin psihic pe care le implică acest lucru. Sondajele arată că numai 1 din 5 români dezrădăcinați este decis să nu mai revină niciodată la muncă în România. Restul, s-ar întoarce, dar se tem de „sărăcie”, „corupţie”, „legi proaste”, „lipsă de oportunităţi” şi „lipsa locurilor de muncă”. Iată aşadar câteva dintre priorităţile pe care viitorul preşedinte al României va trebui să le aibă în vedere, pentru oamenii nevăzuți la niciun miting de campanie și la nicio sindrofie elctorală, emigranții.

La prăbușirea Zidului Berlinului, a Cortinei de Fier și a Uniunii Sovietice, după euforia inițială a apărut întrebarea legitimă „și acum ce o să se întâmple?” Unii își imaginau o Rusie pe drumul democratizării, alții mai pesimiști se așteptau la o fărâmițare cu aromă de uraniu pe piața neagră. Ipoteza unei oligarhii condusă de un lider autoritar părea mai mult decât improbabilă.
După un sfert de secol lumea de azi e de nerecunoscut. Americanii au un contestatar extrem de puternic atât militar, dar mai ales economic, nu la Moscova, ci la Beijing, foștii aliați ai Washingtonului ca Saddam și Osama mănâncă pilaf pe lumea cealaltă, iar neprevăzutul a devenit regula zilei de mâine.
După anexarea Crimeii, un război urât în estul Ucrainei și doborârea unui avion civil, tratatele și dreptul internațional sunt în aer. Irakul și Siria și-au dizolvat statalitatea în utopia unui Califat al violenței și al frustrării, Cuba descoperă valoarea dolarului, iar Phenianul dă semne că părăsește comunismul nuclear dinastic.
Deși ritmul nebun al lumii în care trăim este generator de fiori și frică (vezi epidemia de Ebola), nimeni și nimic nu ne poate scoate din ritmul nostru mioritic. Ce treabă avem noi cu Statul Islamic sau Kim Jong Un, când pe străzile României e campanie electorală, stropită cu arestari săptămânale la ordinul DNA? Ponta pozând cristic lângă un Lazăr modern, Udrea îmbiind electorii cu decolteul și adăugând la acestea damful fin al absenței timp de o săptămână al apei calde în Capitală, e poate cel mai suprarealist peisaj social din Europa.
La București nu contează faptul că Rusia șicanează insistent la granița NATO. Din contra! Domnul prim-ministru bucurându-se de plivitul baronilor PSD de către procurori, îi admonestează drastic pe aceștia, când îi investighează pe rușii de la Lukoil. Nu au trecut nici 48 de ore de la declarația în cel mai mare cotidian italian: „eu reprezint o generație care nu mai acceptă așa ceva și consider combaterea corupției benefică pentru întreaga societate”. Ar fi inutil să analizăm simtomele și să începem blamarea domnului prim-ministru pentru dublu limbaj. Am da dovadă de o ipocrizie fantastică. Victor Ponta nu e probabilul viitor președinte al României și premierul în exercițiu venit din vreun univers paralel. Nu ni l-a impus nimeni, nici rușii, nici dacii și nici marțienii. E băiet fain, de-al nostru. Votat și răsvotat. Ca și Băsescu înaintea lui. Atât poate România astăzi. Asta ne place nouă în general. Sună scandalos, dar din păcate asta e realitatea. Cât despre Phenian, nu îi pasă nimănui de nord-coreenii ăia, de turci, de ucraineni și nici chiar de unguri, căci așa suntem noi, mândri că suntem români. De ceilalți ni se cam rupe…

Sunt toamne şi toamne… Aşa cum spunem că sunt zile şi zile, case şi case, aşa cum spunem: sunt oameni şi oameni !
Dar cele mai frumoase toamne sunt cele obişnuite, cu mere roşii pe tarabe şi miros de zacuscă proaspătă, cu ceruri adânci şi fum de frunze arse, cu seri când copiii, chirăind, trec ( încă ! ) pe la ferestre cu lampioane de bostan, aprinse. Când ploaia se mărunţeşte şi dinspre munte bate vânt cu miros de zăpadă, îţi faci un ceai fierbinte de tei şi-l bei cu coatele sprijinite de pervaz. Peste drum vecinii toarnă oţet fierbinte peste gogoşari, într-un balcon cineva îşi rânduieşte ceapa la uscat. Ar putea fi tihnă, dacă n-ar fi atâta lume necăjită – te gândeşti – şi parcă ţi-e ruşine că ceaiul tău de tei e cu zahăr şi lămâie …
Ruşine? Ce-i cu arhaismele astea lingvistice?! Cuvântul nu mai există de multişor în vocabularul contemporan. Ultimul tip cu ruşine văzut la televizor e cel din Albă-ca-Zăpada lui Disney. În rest numai ungulate paricopitate domestice sau sălbatice, omnivore care gonesc, nestingherite de vre-o ruşine, pe sub nasul românului credul. E drept că e puţină agitaţie right now, ca să vorbesc pe limba celor care au provocat-o, dar, nici o grijă ! Nimeni nu va confisca slănina de sub şoricul nimănui, odată ce s-a depus acolo. Ce rost ar avea să umpli visteria ţării cu untură cînd se poate cu pielea de pe spinarea fraierului de român. Oricum nu-i timp de aşa ceva. Păzea, trece cursa pentru Cotroceni !
Iar tu, rămâi cu un pietroi de moară de picior – cadou din moşi strămoşi – bunul simţ. Mulţi îl iau drept prostie şi nu e, sau cel puţin aşa ştii tu de la părinţi. Şi totuşi îţi face paşii mici, ba uneori îţi pune chiar piedică. De aceea treci zilele fără să poţi să calci pe cineva în picioare. Sunt zile şi zile. Mai blânde, mai aspre, după darul lui Dumnezeu. Cândva întorci capul după o floare, cum n-ai făcut-o toată vara, când erau din belşug. Brusc ştii că a venit toamna, cu nori joşi şi fum de frunze arse. Vacanţele se mută la anul. E toamnă şi numeri bobocii, cu ceaşca fierbinte în palme şi coatele pe pervaz sau poate prietenii care ţi-au înţeles cuvîntul şi cărora le eşti dator a le spune adevărul. Şi cum în case de prieteni se cade să intri măcar cu o floare, dacă tot am dat buzna iar pe la voi, am ales o floare preţioasă şi rară – o floare de cactus.
Asta ca să vă comunic – elegant – pe ce ne pregătim să ne aşezăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni pentru cel puţin un mandat prezidenţial.