Viaţa e un miracol. Faptul că înţelegem mecanica celulară, reacţiile creierelor noastre şi ritmul nostru cardiac, nu face ca viaţa să fie mai puţin extraordinară. E o magie în care impulsurile electrice şi chimia celulară ne constituie pe noi, fiinţe capabile să zâmbească. Ne naştem cu un sistem nervos complet, dar avem nevoie de ani pentru a învăţa să mergem, să vorbim. Ne ia însă mult mai mult timp să devenim conştiinţe, indivizi cu personalităţi distincte şi să ne lăsăm o amprentă asupra acestei lumi. 

Din copii devenim adulţi, ne maturizăm, îmbătrânim şi apoi murim într-un ciclu biologic inevitabil. Celebrăm naşterea cu bucurie şi ne plângem amar despărţirile. Înţelegem că într-o zi afacerile noastre cotidiene se vor încheia, dar asta nu-i face pe cei care ne părăsesc, să nu lase în urmă suferinţă. Nu putem saluta moartea cu seninătate. Se spune că speranţa într-o existenţă de după moarte a adus succesul religiilor organizate şi mare parte dintre noi credem că există „ceva” „dincolo”. 

Atunci, totuşi, de ce ne plângem atât de amar morţii?

Poate şi pentru că o moarte a unei mame poate lăsa în urmă înimile frânte ale pruncilor ei. Poate că dorul de cei dragi urăşte inevitabilul. Viaţa e un miracol şi orice încheiere a ei generează o durere apăsătoare. Cu toţii vom deveni neant şi îi vom lăsa şi noi pe alţii să ne plângă. Însă dincolo de doliu şi credinţă există diverse feluri de nemurire.

Unii oameni lasă în urma lor o amintire strălucitoare. Ca fiinţe sociale interacţionăm, zâmbim, spunem poveşti şi îi influenţăm, fără îndoială, pe ceilalţi, aşa cum familia, prietenii şi grupul nostru în care ne ducem viaţa, ne influenţează modul de a fi, de a gândi şi de a simţi. Fiecare dintre noi e într-un fel, un rezumat particular şi personal al celorlaţi. Suntem ca nişte bureţi ce ne impregnăm cu o bucăţică din ceilalţi. Însă unele cuvinte, unele fapte şi unii oameni ne marchează pentru totdeauna, rămânând în sufletul nostru ca nişte stele lucitoare ce ne ghidează viaţa. Astfel de chipuri luminoase, chiar şi când îşi încheie existenţa efemeră, dăinuie în noi. 

Poate nemurirea, dincolo de promisiunea unei trascendenţe, e de fapt acest impact subtil pe care îl lăsăm în urma noastră pentru ceilalţi. Imagini vii ce hrănesc mai departe suflete care ne-au fost aproape. Ca nişte fragmente de lumină în inimile unde am plantat iubire. Dincolo de lacrimi şi un dureros adio, existăm în continuare în amintirile celor dragi. Afecţiunea şi tandreţea sunt combustibilii necesari când biochimia nu mai poate susţine miliardele de celule ale existenţei. 

Atâta timp cât există cineva care îşi aminteaşte de noi, „nemurirea” nu e doar o licenţă poetică. Aşa am descoperit noi nemurirea. Devenim nemuritori prin cei ce ne iubesc.

Sfântul Ilie pare mânios pe români, că nu le vine mintea la cap ! Ba-i dogorăşte cu soarele, ba le toarnă apă în cap cu găleata, să-i mai răcorească. Tună, fulgeră, trăzneşte doar de s-o trezi românul. Dar, nimic! Indiferent la tot şi toate, mimând cultura şi democraţia, irascibil şi capricios, sătul până-n gât de minciuni elaborate, a abandonat cursa. Asistă pasiv la dezastrul puterii şi al structurilor statului.

Mai bine-i la umbra nucului bătrân, vorba cântecului – dacă încă n-a fost cumva tăiat şi expediat ca buştean în cele şapte zări – într-o stare de abandon resemnat sub povara taxelor şi impozitelor.  La masa verde a unui pocher greu de înţeles de omul de rând dolarii, aurul şi ardelenii s-au jucat deja, sursele de energie toate, chiar şi luciul apelor. Acum se joacă pânza freatică la pachet cu fibra naţională. Acesta este pot-ul. Trebuie să recunoaştem: abandonul românesc are o explicaţie logică. Mâna moartă rămâne de permanenţă interesul naţional. Dar cui să-i pese de mâna moartă?

Singura mână care contează este cea întinsă după niscaiva găbjeală. Aşa numeşte folclorul sportul naţional care încalcă porunca expresă a Tatălui ceresc : să nu furi! Şi cum peştele de la cap se împute, acolo unde jaful deşănţat al României se numeşte „politici economice”, ce credeţi că se vinde la celălalt capăt al peştelui, la mica ciupeală? Sânge şi copii! Iertaţi duritatea, dar acestea au fost ştiri ale săptămânii. S-a întâmplat în România, ţără europeană cu pretenţii, la un centru de transfuzii şi respectiv la unul de plasament spre adopţii. Nu cred că e nevoie să mai adaug că găjbitorii nu-şi vindeau propriul sânge şi nici nu puneau bir pe adopţia propriilor copii.

„Căci, atunci când se ridică  oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” – zice psalmistul. În context, orice buletin meteo  cu fenomene extreme capătă sens, iar codurile de avertizare ţipă că ai intrat cu bocancii în rânduiala dumnezeiască. Poate ai nedreptăţit pe altul când ţi-ai făcut casa pe care furtuna ţi-o lasă fără acoperiş? Poate ai trudit Duminica în solarul pe care grindina ţi-l face ciur? Nu cumva viitura din bătătură te lasă mut ca să nu mai înjuri ca la uşa cortului?  

Doar Sfântul Ilie, dacă o mai avea prin instrumentarul lui vreun fenomen meteorologic de trezit românii la realitate să mai poată salva situația şi să-l întoarcă pe român să fie viu. Batăr de-ar cânta: „supărat îs Doamne, supărat… pe mine” şi tot ar fi un bun început!

Aproape 2.000 de elevi sibieni au rămas anul acesta fără diploma de bacalaureat. Fie nu s-au înscris, fie nu s-au mai prezentat la toate probele, fie au luat note sub limita de trecere. Numărul celor care au promovat examenul este mult mai mic – 1.624. Cu alte cuvinte, procentul de aproape 70% pe care se laudă Sibiul că l-a înregistrat nu are nicio acoperire. Realitatea este că în jur de 40% dintre cei care au terminat liceul au trecut și bacul. Cu siguranță, lucrul acesta naște multe semne de întrebare. În acest moment, țapii ispășitori sunt elevii, care nu mai învață, nu mai sunt preocupați de școală. Și este adevărat acest lucru. Problema este că acești elevi ajung să facă un ciclu complet de liceu, iar la final l-au făcut degeaba. O vină destul de mare o au și profesorii, care se complac să constate că într-un liceu „prost”elevii nu mai sunt interesați să învețe. Prin urmare, nici nu se mai obosesc să îi „trezească” și încuviințează tacit  lipsa lor de interes. În virtutea acestui cerc vicios, acceptă ca la orele lor să se chiulească, acceptă să nu mai țină cursuri cu zilele…Am rămas surprinsă să constat cum la un liceu sibian, aflat la 5 minute de inspectorat, elevii fac școală „în regim de facultate” – 2 ore azi și plecați acasă, 4 ore mâine și gata, poimâine nu mai veniți deloc, peste câteva zile suspendăm cursurile în școală, pentru că avem nu știu ce proiect sau parteneriat, unul important pentru conducere, aducător de bile albe pentru instituție, ca să dea bine la evaluarea finală și inspectoratul să aibă cu ce să cosmetizeze eșecurile. Închizând ochii la ceea ce se întâmplă în toți cei 4 ani de liceu, ajung să aibă astfel de rezultate. Degeaba ne acoperim cu cifre, procente. Realitatea este crudă. Cei care nu au trecut bacul sunt marcați de ratarea examenului de maturitate. Sunt lipsiți de speranță. N-au învățat nicio meserie în timpul liceului. Iar mai departe, la o facultate unde să se specializeze, nu pot merge. O bună parte din ei probabil vor ajunge să emigreze, deoarece, dacă tot sunt condamnați la munca de jos, măcar să o facă undeva unde câștigă mai mulți bani. Situația aceasta se întâmplă de ani buni încoace, iar ministerul n-a considerat că e nevoie să se schimbe ceva. Când, de fapt, tot sistemul trebuia regândit. Pentru acești elevi trebuia găsită o verigă de legătură cu sistemul. Fie prin examene de admitere care să-i trieze de la intrarea în liceu, iar restul să meargă în școli profesionale unde să învețe meserii cu care să supraviețuiască în societate. Fie profesorii, nemulțumiți de subiectele date de cei de la minister „care nu cunosc realitatea de la catedră” și „habar n-au ce se întâmplă la clasă” să inițieze un protest prin care cei cei care concep subiectele să formuleze subiecte pe care elevul le învață în școală.  Fie prin introducerea, special pentru cei fără bacalaureat, a unor cursuri de calificare în meserii cerute pe piață.

Pentru că acești mii de elevi picați reprezintă, în proporție de 50%, generația tânără din România. Iar ei sunt, în acest moment, lipsiți de speranță, pentru că nu au nicio alternativă. Prea puțini dintre ei vor reuși  să treacă bacul la următoarele sesiuni, pentru că pe băncile școlii n-au învățat cum să învețe.