Articol de Daniel Deleanu

Într-o după-amiază în care asfaltul Sibiului aburea sub călcâiul dogoritor al soarelui, iar tribunele gemeau de oameni, nădejdi și amintiri, pe gazonul verde ca o tablă de șah cu nervurile încordate de așteptare, Hermannstadt a primit vizita unei vechi cunoștințe: „U” Cluj. Cu bocancii prăfuiți de istorie și orgolii scuturate de molii, clujenii au venit la Sibiu, după eșecul cu Ararat, ca niște pelerini care vor nu izbăvire, ci răzbunare.

Ce-a urmat a fost mai puțin meci și mai mult baladă cu gust de sânge și sare: un 2–2 care nu ne liniștește și nici nu ne face mai înțelepți. Dar ne arată că, dacă înveți să cazi frumos, nu înseamnă neapărat și că știi să te ridici la timp.

Partida a început cu o tatonare precaută, ca un preludiu între doi îndrăgostiți care știu că sfârșitul nu va avea neapărat gust de „happy end”. Și tocmai când repriza părea că se va încheia albă ca o pagină neîncondeiată, în minutul 45+3, Mamadou Thiam – vitezist cu ritm de poezie franco-africană – a prins mingea cu sete și a tras un glonț în poarta noastră, lăsând apărarea sibiană într-o reverie postmodernă, ca după un seminar de filosofie aplicată.

Dar Hermannstadt, când e rănită, se înfige în meci ca o scândură în drum: și așa a venit repriza a doua, când soarele s-a mai domolit, dar nervii au început să fiarbă. Minutul 50: Sergiu Buș, taur cu suflet de poet, a reluat mingea cu sete de revanșă și a zguduit plasa Clujului. N-a trecut mult – doar patru minute, cât să-ți torni un ceai și să-ți refaci pulsul – și Cristian Neguț, jucător de linie cu sprintul în genă, a întors meciul cu un șut în care se simțea toată durerea unei echipe-oaspete care știe că rar i se recunosc meritele în SuperLiga. 2–1 pentru Sibiu. Tribunele au început să simtă, să cânte, să creadă.

Dar, ah, în minutul 72, când speranța noastră prinsese coadă de cometă, a apărut Alessandro Murgia, fost fiu al orașului, acum în straie de oaspete, și ne-a lovit cu politețea aceea rece a celor care pleacă, dar nu uită cum să rănească… Cu un șut elegant și veninos, ne-a readus cu picioarele în noroiul prezentului: 2–2. Murgia a marcat cu tristețea aceea rece a celor care s-au simțit neiubiți. Iar apărarea noastră, visătoare și moale ca o pernă umplută cu pene de struț, a privit resemnată.

Finalul? Un șir de încercări necoapte, centrări fără adresă și ocazii care se topeau ca lumina pe zidurile iubitei noastre cetăți medievale. Pentru că tot ce a urmat a fost o luptă surdă cu cronometrul, cu mingile risipite și cu suspinele ce curgeau în valuri. Niciuna dintre echipe n-a mai găsit cheia de la poartă, iar fluierul final a sunat ca o ușă închisă într-o casă nelocuită.

Iarăși am condus, iarăși n-am știut să ținem de rezultat. E o meteahnă mai veche decât ceasul din turn. Poate că timpul a venit ca băieții nostri să învețe că fotbalul nu e o poezie ce trebuie recitată dintr-un manual, ci e muncă, sânge rece, inspirație și, mai ales, determinare. Până la urmă, un meci se câștigă nu doar cu piciorul și capul, ci și cu ceasornicul în mână, și, după minutul 70, cu lacătul pe poartă.

A fost un egal cu gust de colb și aromă de regrete profunde. Hermannstadt a fost frumoasă, dar naivă. Curajoasă, dar imprudentă. Iar „U” Cluj a profitat de slăbiciunile nostre. Poate la următorul meci vom învăța că nu doar frumusețea dă sens vieții, ci și prudența, adică înțelepciunea de a ști când să închizi ușa. Cu cheia. Din interior.

Sibiul rămâne pe loc, cu două goluri frumoase și două oftături adânci. A fost un meci în care am simțit că putem, dar iarăși n-am știut cum să ținem ce e al nostru. Egalul acesta nu doare ca o înfrângere. Doare mai rău: ca o promisiune nerespectată.

Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.