Dacă pasul te duce, călătorule, dincolo de aglomeraţia urbană, la 40 de km de Sibiu, vei da de o aşezare înconjurată de dealuri a căror verde crud te farmecă. Ajuns la marginea satului Chirpăr, este nimerit să „descăleci” din maşină şi să te îndrepţi spre fierăria lui Nicu Hunuzău, aşezată acolo de generaţii, într-o comunitate de saşi, maghiari şi români. Potcovarul De treizeci de ani lucrează cu migală potcoave pentru caii sătenilor din Chirpăr şi din satele învecinate. A învăţat meserie de la tatăl său, moştenită din generaţii. Însă mi-a mărturisit că meseria pentru care s-a pregătit a fost aceea de maistru textilist pe care n-a îndrăgit-o mai deloc. „Ceea ce nu-ţi place, nu faci, dar în cele din urmă tot la încălţăminte am ajuns, pentru cai, ce-i drept”, mi-a mărturisit zâmbind potcovarul. A rămas singurul fierar autentic din zonă, unde toată lumea îl cunoaşte de … nea Nicu. Fierar citit, Nicu Hunuzău se trage dintr-o familie de ţigani care şi-a schimbat mentalitatea. În atelier Între cărbunii aprinşi, se rumenea la foc o potcoavă nefinisată. Mic de înălţime şi mereu pus pe glume, nea Nicu dirija flăcările, după care cleştii, ciocanul şi fierăraiele pe care le avea atârnate pe pereţi, urmau a modela potcoava roşie-albă scoasă din foc. „Fierul trebuie bătut când a prins culoarea albă. Acesta se lucrează cât e cald”. ªi-i dă un ciocan pe nicovală. Sar scântei şi bucăţi incandescente de metal. Mai dă unul cu putere, şi altul, şi altul”, până când potcoava ia forma dorită de meşter. Se îndreaptă apoi spre piciorul calului pe care-l ţine între genunchi şi bate cuie cu ciocanul, prin potcoavă ca s-o fixeze pe copită, după care aceasta este curăţată cu grijă. Îşi îndreaptă privirea spre mine şi exclamă: „Asta-i toată tehnologia la un cal, domnişoară. Dacă nu are rezervă şi calul nu este potcovit la timp, copita are serios de suferit”, după care mă invită să ţin piciorul calului „doriţi să încercaţi şi dumneavoastră?”. În spiritu-i caracteristic vorbea ca pentru sine: „E bine să ai un soţ fierar, dar să-i faci asigurare pe viaţă”. Meşteşug cu origine îndepărtată Fierăritul a ocupat întotdeauna un loc distinctiv, având o îndelungată şi interesantă evoluţie, în contextul meşteşugurilor săteşti şi urbane. De la prima modelare a fierului şi până azi, meseria de fierar n-a fost una pasageră pe scena economică şi socială a vremii, ci una bine aşezată. Se poate spune că fiecare lovitură de ciocan pe nicovală nu a fost decât un pas adăugat civilizaţiei. Căci fără fierari lumea nu ar fi arătat ca astăzi. Meserie pe cale de dispariţie Practicarea fierăritului în acest spaţiu transilvănean riscă să dispară în condiţiile în care căruţele sunt scoase din peisajul sătesc şi odată cu ele şi creşterea cailor. Meseria de potcovar începe să devină poveste. „Din cauza asta m-am şi reorientat, pot să şi vulcanizez”, îmi spune cu regret în glas meşterul. Potcovarul ar vrea să transmită mai departe meseria feciorilor săi. S-ar putea însă ca Nicu Hunuzău să fie ultimul din familia sa care să mai practice meseria moştenită. „Lucrez de când eram mic, de când am început să pricep ce-nseamnă să fii un fiu de fierar. Sunt a patra generaţie, dar în actuala criză economică nu ne mai ajută nimeni. Nu ne mai bagă nimeni în seamă”, povesteşte cu amar nea Nicu. Nu-şi doreşte cu niciun chip ca cei doi băieţi să ia calea oraşului. „Vreau să-i fac mici întreprinzători agricultori, să ştie ce vor. Eu o să le las totul, şi mai mult decât atât o să-i învăţ tot ceea ce ştiu”. M-am întors în oraşul de pe malurile Cibinului, înspre seară convinsă fiind de faptul că dacă izvoarele documentare medievale amintesc de meşterii fierari, potcovari, căldărari şi armurieri, Chirpărul va aminti mereu de fierăria lui nea Nicu Hunuzău. Doris Lupu
