Poveşti cârpite în Pompinciu

Alexandra Ion Cristea Ziduri crăpate, camere insalubre, uşi care scârţâie din toate încheieturile şi mult mucegai. Câini vagabonzi aciuaţi pe scările înalte şi oameni privind afară prin ochiuri de geam murdar. ªi copiii – mulţi copii care aleargă prin curtea plină de lemne şi de vechituri – vorbesc tare pe holurile care fac ecou şi răsar parcă de nicăieri, frumoşi, inocenţi, desculţi. Aceasta nu este doar o altă poveste despre copii săraci, uitaţi, izolaţi într-un bloc din Cisnădie sau de nicăieri. Nici despre părinţi fără viitor, nenorocoşi sau depăşiţi de situaţie. Clădirea de pe strada Târgului, vizitată de reporterii Sibiu 100%, se poate asemăna cu zeci de alte locuri din România. Istoria familiilor de aici poate fi similară cu cea a sute şi zeci de mii de români. Dar diferenţa între poveste şi realitate stă în faptul că aceşti copii din Cisnădie sunt vii, reali. Ei sunt cei care vor înţelege cel mai bine adevărul acestei lumi în care cresc, în fiecare zi. Gol de cărămidă O stradă obişnuită, situată chiar la intrarea într-un oraş obişnuit, Cisnădie. Case, grădini, magazine felurite şi iar case. Urmăream trecerea peste un pod, aşa cum ne-a fost descrisă zona denumită de localnici Pompinciu. Dar nu ne-am fi aşteptat ca micul cartier să fie situat chiar între două clădiri aparţinând Grupului ªcolar de Industrie Uşoară Cisnădie. Un pârâiaş plin de gunoaie desparte zona de restul străzii asfaltate. Priveliştea ce ţi se dezvăluie seamănă mai mult cu cea a unei foste hale dezafectate, decât cu cea a unor blocuri de locuinţe. Adevărat, Pompinciu înseamnă clădiri, foste magazii de fabrică, devenite astăzi mormane de cărămidă, crăpate şi cârpite peste tot, în care locuiesc, cu acte în regulă, 11 familii. Acoperiş bun De la balconul lung ce face legătura către apartamentele de la etajul întâi, o femeie ne priveşte fără entuziasm. Privim şi noi cu frică la câinii care coboară agitaţi scările înalte.” Locuiesc aici de 10 ani”, ne spune una dintre cele mai vechi locatare din Pompinciu. „La început eram foarte puţini, 2-3 familii, acum s-a umplut de lume, sunt mulţi copii”, adaugă ea. Aflăm că majoritatea apartamentelor au fost improvizate în vechile ateliere şi că fiecare locatar plăteşte chirie la primărie, în funcţie de spaţiul ocupat. În Pompinciu încălzirea s-a făcut dintotdeauna pe lemne, iar accesul la apă curentă e ceva nou, de câteva luni. Creioane şi poezii Printre grămezile de lemne, nisip, moloz, înconjuraţi de-o parte şi de alta de culmi întregi de haine puse la uscat, nimerim, într-un final, intrarea principală în edificiu. Un hol înalt şi gol ne întâmpină. Urcăm treptele ştirbe pe alocuri şi, trecând de uşi puse sub lacăt, ajungem la ultimul etaj al blocului. Într-un apartament imens, compus din două camere, stau Codruţa Ciurea şi cei 4 copii ai săi. Acelaşi acoperiş de deasupra capului, lăudat de cei de la parter, stă să se prăbuşească în locuinţa tinerei mame. „Plouă, ninge, trebuie reparat”, ne spune femeia, explicând găleţile puse peste tot, la streaşină. Dar nu jucăriile vechi sau sârmele pline de rufărie, camera mobilată modest şi bucătăria improvizată îţi atrag atenţia aici. Peste plapumă Cei trei copii care ne privesc curioşi sunt vedetele acestui loc. David, cel mare, ne spune poezii cu Moş Crăciun, în timp ce fetiţele îl aplaudă vesele. Una desenează cu un pix fără mină, iar cealaltă ne anunţă mândră că de anul acesta va merge la grădiniţă. Copiii ne urmăresc fără griji – nu par să înţeleagă ce e aşa interesant la ei acasă. Într-un colţ, culcat în cărucior, un băieţel de opt luni gângureşte în pace. Alt apartament, altă poveste spusă pe întuneric, într-o cameră de la parter. Aici e chiar frig, chiar dacă nu plouă la fel de des. De aceea Elena îşi păstrează hainele groase şi căciula îndesată peste părul ciufulit. Femeia locuieşte de 5 ani în Pompinciu alături de cei doi fii ai săi. Unul, mai mic, răsfoieşte caiete de colorat uzate, în timp ce băiatul cel mare doarme acoperit de plăpumi. Toţi trei au suferit mult, mutaţi dintr-o casă incendiată, ameninţaţi an de an cu îngheţul în Pompinciu, urmăriţi de un tată alcoolic şi pedofil. Dar nu totul e pierdut căci viaţa lor se va îmbunătăţi curând, după cum ne asigură mama. „Strâng bani vara asta şi îmi cumpăr o sobă ca lumea”, povesteşte ea hotărâtă. În urma noastră uşa Elenei se închide parcă singură. Ce ai putea să adaugi peste imaginea acestui loc rupt de lume, în care oameni obişnuiţi speră în continuare, fără speranţă totuşi. Ai vrea să spui că te vei întoarce să asculţi, să vezi, să ajuţi. Dar poate că nu e adevărat.