Pr. Constantin Necula: Două vieți și două veșnicii

Evanghelia de astăzi ne așază în fața ochilor două vieți și două veșnicii. Este pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, pe care Mântuitorul a rostit-o în fața fariseilor, oameni iubitori de argint care îl luau în râs când vorbea despre bogăție (Luca 16, 14).

Nu este o poveste despre alții. Este o oglindă. Fiecare dintre noi se poate regăsi în ea, fie în cel care stă la masă, fie în cel care zăcea la poartă. Și fiecare dintre noi are, în viața aceasta, puterea de a alege de ce parte a prăpastiei va sta în cea care va să fie. Sunt în fapt două vieți. Una lângă alta. Și totuși depărtate ca două țărmuri mâncate de furtuni diferite. Căci zbaterile vieților celor doi au fundamente și finalități opuse. Unul supra-trăiește, iar altul abia supraviețuiește.

Bogatul se îmbrăca în porfiră și în vison și se veselea în fiecare zi în chip strălucit. Lazăr zăcea la poarta lui, plin de bube, dorind să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului. Iar câinii veneau și îi lingeau bubele. Să luăm aminte la un amănunt: bogatul nu are nume. Săracul are. În ochii lumii, bogatul era cel cunoscut, cel pomenit, cel invitat. Lazăr era nimeni. În ochii lui Dumnezeu este altcum. Numele Lazăr înseamnă „Dumnezeu ajută”, iar viața lui întreagă a fost o nădejde tăcută în acest ajutor.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Lazăr a suferit nu doar sărăcia și boala, ci și ispita de a vedea lângă el, zi de zi, belșugul altuia. Și totuși nu a cârtit, nu a blestemat, nu a cerut socoteală lui Dumnezeu. A răbdat. De ce a ajuns bogatul în chinuri? Evanghelia nu spune că a furat, că a ucis sau că l-a alungat pe Lazăr. Nu spune nici măcar că l-a jignit. Păcatul lui este mai tăcut și de aceea mai primejdios: nu l-a văzut. Rănit de indiferență. Avea prea mult ca să zărească prea puținul.

Știm acum. Bogăția în sine nu este păcat. Avraam, în sânul căruia se odihnește Lazăr, a fost un om foarte bogat. Păcatul începe atunci când averea ne închide ochii și inima, când poarta casei noastre devine un zid între noi și aproapele. Bogatul a trăit ca și cum ar fi fost singur pe lume. Masa lui era plină, dar inima lui era goală. Iar nepăsarea, iubiți credincioși, nu este o lipsă mică. Ea este opusul iubirii, iar iubirea este porunca cea mare.

Amândoi au murit. Moartea nu face deosebire între porfiră și zdrențe. Lazăr a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Bogatul a fost îngropat, și atât. Poate a avut o înmormântare strălucită, dar sufletul lui a ajuns în iad, în chinuri. Prăpastie după moarte.

Acum totul se răstoarnă. Cel care nu i-a dat lui Lazăr nicio fărâmitură cere acum o picătură de apă de pe vârful degetului lui Lazăr. Iar Avraam îi răspunde cu blândețe, numindu-l „fiule”, dar îi amintește că și-a primit cele bune în viața sa. Între ei s-a întărit o prăpastie mare, pe care nimeni nu o mai poate trece.

Aici stă învățătura cea mai grea a pildei: prăpastia de după moarte a fost săpată înainte de moarte. Ea este aceeași poartă închisă, aceeași distanță pe care bogatul a ales-o zi de zi. Acum doar vremea pocăinței s-a încheiat. Cât trăim, prăpastia se poate încă trece, cu o mână întinsă.

Văzând că pentru el nu mai este scăpare, bogatul se gândește la cei cinci frați ai săi. Este o rămășiță de grijă pentru alții, venită prea târziu. El cere ca Lazăr să fie trimis să-i învețe, ca să nu ajungă și ei în locul acela de chin. Răspunsul lui Avraam este limpede: au pe Moise și pe prooroci, să asculte de ei. Iar când bogatul insistă că un mort înviat i-ar îndupleca, Avraam spune că dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

Cuvintele acestea s-au împlinit. Un alt Lazăr, prietenul Domnului, a înviat din morți la Betania, iar unii au voit să-l omoare. Însuși Hristos a înviat, și mulți nici atunci nu au crezut. Minunile nu schimbă o inimă care nu vrea să se schimbe.

Noi azi avem mai mult decât frații bogatului. Avem Evanghelia, avem Biserica, avem Sfintele Taine. Nu așteptăm semne din cer. Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat, și ne ajunge, dacă îl ascultăm. Lazăr nu a dispărut din lume. El are azi alte chipuri. E bătrânul singur din blocul nostru, pe care nu l-a mai căutat nimeni de luni de zile, e bolnavul din spital, care nu are cine să-i aducă un pahar de apă, e copilul din satul vecin, ce zic, din curtea vecină,  care pleacă la școală flămând.

Sunt părinții rămași acasă, în timp ce copiii lor muncesc departe, în străinătate. E omul de lângă noi, din familie sau de la serviciu, care suferă în tăcere și nu are cu cine vorbi. Nu toți suntem bogați în bani, dar toți avem ceva de dat: timp, o vorbă bună, o vizită, o rugăciune, o pungă cu alimente, un telefon. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată dărui nimic.

Să ne întrebăm cinstit, în săptămâna care vine: cine este Lazărul meu? Pe cine trec în fiecare zi fără să-l văd? Și să facem măcar un pas spre el. Pentru că Mântuitorul ne-a spus că tot ce facem unuia dintre acești frați prea mici, Lui îi facem (Matei 25, 40). Cred că suntem împreună de acord. Pilda de astăzi nu ne-a fost spusă ca să ne sperie, ci ca să ne trezească.

Bogatul a aflat adevărul prea târziu. Noi îl aflăm astăzi, cât încă este vreme. Să nu lăsăm ca averea, grijile sau comoditatea să ne închidă ochii față de aproapele. Să deschidem poarta casei și a inimii. Și să ne amintim că la sfârșitul vieții nu vom lua cu noi nimic din ce am adunat, ci doar ce am dăruit.

Să ne rugăm Domnului să ne dea ochi care să vadă suferința celuilalt, inimă milostivă și mâini gata de ajutor, ca să ne aflăm și noi, împreună cu Lazăr, în sânul lui Avraam. Să nu ne negociem raiul dincolo de moarte, ci moartea să ne fie motiv să ne gătim Raiul de aici.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI