Pe Mihail Henning l-am descoperit pe o pagină de internet care te invita să-i cunoști pe meșteșugarii sibieni. Era trecut la capitolul ceramică. Era singurul. Sunt atâtea lucruri pe care le poți face cu argila încât, chiar am fost curioși să vedem cu ce se ocupă acest meșter tradițional din Sibiu. L-am găsit la Cisnădioara, într-o după-amiază de iarnă, nu foarte friguroasă. Când am ajuns eram deja încălziți de peisajul pe care drumul către Cisnădioara ți-l oferă indiferent de anotimp. Terenuri pe care zăpada le-a îmbrăcat în alb, copaci pe care chiciura i-a făcut să pară de zahăr și o ceață ușoară, ce a adăugat stropul necesar de mister. Pe domnul Henning l-am găsit la Poșta din sat, în atelier, cum altfet, decât lucrând. I-am strâns mâna însemnată cu lut și ne-a condus spre universul lui. Un univers de scrisori și cahle. Ceea ce am crezut la început a fi o adreasă, s-a dovedit a fi chiar Poșta din sat. Lucrează acolo din 1989, însă ajutat de soție, făurește și pictează cahle, pe care, cu ajutorul unui sobar, le transformă în sobe tradiționale. „Degeaba ai cele mai frumoase cahle, dacă nu sunt puse cum trebuie și te trezești cu fum gros și înecăcios în casă. Sobarul este practic cel de dă viață unei sobe”, spune el. Pasionat de călătorii, fascinat de Italia și meșteșugar, îi sfătuiește pe tineri să sție întotdeauna și altceva, pe lângă ce învață la școală. „Dacă faci asta, cu siguranță nu ai să mori sărac”.
Mihail Henning face, cu pasiune, cahle pentru sobe de teracotă. Le face și le pictează manual, trecând prin fiecare proces, cu răbdare, până se naște o sobă frumoasă, tradițională, de colecție.
S-a născut în Cisnădioara anului 1965. „Este o jumătate de secol de atunci”, spune cu voce joasă.
A urmat școala generală în sat și după aceea Liceul Industrial din Sibiu. A plecat în armată, s-a întors, s-a căsătorit și are alături de soția sa, trei fete.
„Când a plecat tot satul, când au emigrat toți sașii, noi am rămas aici, ca oile negre ale sașilor. Din 1.200 câți eram, am rămas 100 pe lista de la biserică, dar dacă te uiți cu atenție pe acele liste, jumătate din cei 100 suntem originari de aici”, spune domnul Henning.
De ce n-au plecat? „Era normal ca după Revoluție, ieșiți proaspăt dintr-o pușcărie comunistă, fiecare să înțelegem, să folosim sau să profităm de noua libertate plecând sau rămânând. Eu am văzut mai mult potențial aici decât în Germania. Sincer, Germania nu mi s-a părut cine știe ce. Până acum nu regret că am rămas și chiar dacă aș regreta, ar fi prea târziu. Fetele mele au crescut aici, s-au integrat aici, nu ne-ar mai tenta. Și observ că nici ele nu vor să plece. Fata cea mare a făcut masterul în Viena și s-a întors, are un serviciu în Sibiu care-i place”, a mai spus domnul Henning.
De meșterit ceramica s-a apucat pe la sfârșitul anilor ‘90. „Întotdeauna am fost pasionat de meșteșuguri, de când mă știu. Tata a fost meșter. Făcea de toate. Oricum, pe vremea aceea, în sat se făceau de toate. De la prelucratul paielor, a lemnului, a lutului… orice. Așa am prins gustul de a face ceva, pe lângă ceea ce știam”.
A învățat singur
Știa ce are de făcut, dar nu știa cum. „Nu am avut de la cine să o învăț”, povestește domnul Henning. „Să fac cahle și mai apoi sobe am învățat singur, am fost autodidact. Mi-am cumpărat cărți din Germania, am fost pe la centerele de ceramică din România, am fost la Corunt, am fost la Horezu, am întrebat și am tot încercat. A durat vreo 5 sau 6 ani până am putut spune că sunt în stare să fac o sobă. Dar a fost revigorant faptul că încă de la început au fost doritori. Este ca un motor să știi că ai pentru cine să lucrezi”.
De ce a ales cahlele? Pentru că era și este o nișă, un domeniu nu foarte acoperit. A lucrat și pe Roata Olarului, însă nu l-a pasionat. „Meșteșugul cahlelor făcute și pictate manual este unul complicat și nu sunt mulți cei care-l practică. Motivele pe care le folosesc sunt săsești, din zona Sibiului și a Brașovului. Am mai găsit inspirație și în cahlele vechi descoperite în podurile oamenilor sau chiar la Muzeul de cahle din Sibiu. Nu le reproduc fidel, folosesc doar ideea modelului”.
Nu se limitează doar la tradiție și face orice model dorește. În multe cazuri folosește tiparul sobelor tradiționale de albastru pe alb, însă cahlele pot fi pictate și în culori de gri, maro, verde și chiar roșu aprins. Doritori de astfel de sobe sunt peste tot. Atât în țară, cât și în străinătate. Există însă o condiție esențială: oricine își dorește o sobă cu cahle făcute și pictate manual, tradiționale sau nu, trebuie să aștepte.
„Pentru a putea duce la bun sfârșit o comandă este nevoie de două, până la șase luni, dar sunt comenzi. Au fost oameni din Elveția, Olanda, Germania sau Austria, care au vrut astfel de sobe, dar cei mai fideli doritori sunt din țară”, mărturisește meșterul.
Dau o cădură romantică
Se făcuse târziu. Între vizitarea atelierului și poveștile spuse la căldura unei sobe tradiționale semnată de Mihail Henning, nici nu ne-am dat seama cum a zburat timpul. Însă, trebuia să știm cum se nasc aceste sobe. De la începutul discuției am tot auzit că este o tehnologie foarte complicată și de durată, dar care?
„În primul rând, trebuie procurat lutul, argila, care trebuie să fie de foarte bună calitate. Se taie apoi un calup de argilă, exact cât trebuie pentru o cahlă. Se pune în formă și se presează. A doua zi se scoate piesa crudă din formă, se lasă o zi, două la uscat, după care se aplică stratul de lut lichid și se pune din nou la uscat. De data aceasta însă, uscatul durează cel puțin o lună. După această uscare se pun în cuptor pentru prima ardere (850 – 900 de grade). Li s-a dat formă, urmează acum să li se dea culoare. Peste pictat și peste toată cahla se pune un strat de glazură transparentă și se pun în cuptor pentru a mai fi arse o dată, la 1.050 de grade. Apoi sunt gata de asamblare”, explică Mihail Henning.
Domnul Henning lucrează singur. Oricum în atelier este loc pentru maxim două persoane. Însă reușește să-și onoreze comenzile. Treaba lui nu este una simplă. Nu face doar cahle drepte, ci și colțuri, cornișe, lateral de cornișe sau socluri. „Pentru fiecare piesă sunt alte forme. Fac o săptămână numai soclu, apoi numai colțuri și tot așa. Este totuși o chestie de serie.”
Dar sobele de teracotă au ceva deosebit. Făuritorul lor o știe. „Dau căldură ca un om. Sunt eficiente, dar ai și de lucru cu ele. Până tai lemnele, faci focul, bagi pe foc, nu-i ușor, însă apoi te poți bucura de căldura lor romantică. Nu au cum să nu te facă fericit.”
„Am început de la zero și la zero se va termina”
Despre pasiunea sa povestește oricui vrea să asculte.
„Au fost veri în care am avut, câte o săptămână, câte o lună, un elev mai harnic, însă până să realizez că știe, din păcate, aflam că lucrează în fast food-uri. Ceea ce fac eu, poate face oricine, dar trebuie să aibă răbdare și să petreacă multe ore în alelier. Acum 200 de ani, ucenicii, până să ajungă meșteri în realizarea cahlelor, dura zece ani, pe când în celelalte meșteșuguri, în doi ani erai gata învățat. Să lucrezi cu lutul este o relaxare. Sub ochii tăi, mâinile tale crează ceva, se conturează o formă și când ai terminat și ești obosit, vezi că a rămas ceva după tine”, mai afirmă meșterul.
Chiar dacă fetele i-au fost prin preajmă, nu au prins meștejugul, cu excepția uneia dintre ele, care este învățătoare. „Ea știe să facă orice, știe să și picteze, a făcut și un curs special în Germania. Mai vine cu elevii ei câteodată în atelier, dar totul se rezumă la vizite. Vă spun: Eu am început de la zero și la zero se va termina. Nu-mi fac altfel de iluzii în sensul asta.”
