„…ca ei să aibă bucuria Mea deplină în ei” (Ioan. 17.13b)

Cuvintele Duminicii acesteia, punte între Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt, poartă în ele mesajul Mântuitorului pe care l-am uitat ori l-am diluat la maximum: „…ca ei să aibă bucuria Mea deplină în ei” (Ioan. 17.13b). Parcă ne luăm, totuși, prea în serios propriile păreri despre creștinism. Uitând că El, Hristos, este primul și singurul creștin autentic. Uneori constat că ne-am pierdut exact bucuria aceasta care ne ține vii în Împărăția lui Hristos. Văd creștini încruntați vestind un Dumnezeu încruntat sau creștini zâmbind al cărui Dumnezeu nu mai zâmbește de mult. Ne-am pierdut bucuria, facem o tragedie din tot ce nu este cum credem că trebuie să fie, uitând că Hristos nu are în vocabularul Său duhovnicesc acțiunea lui trebuie. Bucuria nu trebuie niciodată. Este asumare, de bunăvoie, a Crucii și Golgotei, este trăire cu maximă voie a bucuriei de a fi al Lui. Samuel Rutherford (1600-1661) scria, într-una din scrisorile lui, aceste cuvinte care îmi par tare potrivite la vremurile de acum: „S-ar putea să fie mulți creștini asemenea tinerilor marinari care cred că țărmul și tot uscatul se mișcă atunci când, de fapt, corabia și ei înșiși sunt cei care se mișcă; tot așa, nu puțini își închipuie că Dumnezeu Se mișcă, și plutește, și Își schimbă locul, fiindcă sufletele lor nestatornice au pânzele ridicate și sunt supuse schimbării, fluxului și refluxului; însă temelia Domnului rămâne sigură” (Samuel Rutherford, Frumusețea lui Hristos. Extrase din Scrisorile lui Samuel Rutherford, Perla Suferinței, 2012, pg. 54). De aceea Părinții Bisericii au așezat aici Evanghelia aceasta întreagă: Ioan 17.1-13. Pe care ar trebui să o citim și să o recitim zilnic, mereu și mereu, ca pe o exorcizare de urât a inimii noastre. În pragul Morții, Hristos Domnul ține partea noastră, a oamenilor ce vom fi mereu subiect Iubirii Sale. Pentru noi se roagă. Pentru noi mijlocește, Pentru noi, răstignitorii Lui. A avea bucuria lui Hristos în tine înseamnă a căuta viața toată să o așezi la picioarele Crucii Lui, a gusta deplin din zorii Învierii ce ne apropie Înălțarea și Pogorârea Duhului Sfânt. „Harul dumnezeiesc, fiul meu, ne spune Cuviosul Iosif Isihastul, este ca momeala care intră în suflet și-l atrage, fără silă pe om spre cele înalte. El cunoaște modul prin care poate să încânte peștii înțelegători și să-i scoată din marea acestei lumi” (Mărturii ale experienței monahale, 2016, p.20). Tot astfel și Bucuria aceasta, pe care Harul Lui o aduce inimii noastre credincioase. Medicament împotriva disperării ce ne încearcă. El, Dumnezeul Care ne ține permanent partea!