Într-un fost grajd, aproape de centura ocolitoare a Sibiului, printre gunoaie, crengi rupte și haine întinse la uscat, un parfum de mâncare proaspăt gătită ne atrage. Ușa se deschide cu un scârțâit, iar doi copii ne fac loc entuziasmați și ne lasă să intrăm. Un bărbat, peste a cărui piele a trecut timpul într-un mod nemilos, ne întâmpină cu un zâmbet venit de undeva de după privirea pierdută în greutăți. Copiii însă continuă să zâmbească sincer.
Dan își crește copiii singur – pe Andrei și Nico – încă de când Andrei avea 1 an. Au trecut 8 ani de atunci. 8 ani de când soția sa i-a părăsit pe toți 3, fără să se uite înapoi. Nu a interesat-o nici de băiețelul ei frumos, nici de fata care avea nevoie mai mult decât oricând de îndrumarea ei.
„Ne-a părăsit pur și simplu”, povestește tatăl celor doi îngerași.
„Obișnuia să dispară o zi-două și mereu plecam în căutarea ei. O găseam și o aduceam acasă. Până într-o zi. A plecat și nu am mai căutat-o. Nu am mai vrut. Am zis că ne descurcăm noi și fără ea”, spune Dan, iar privirea i se plimbă undeva pe pereții distruși de animalele pentru care a fost construit grajdul.
Îmi dau seama că s-a întors în timp și aștept să își continue povestea. Între timp, Andrei și Nico îl urmăresc cu multă dragoste. Pe alocuri, mai completează și ei cu detalii. Nico se contrazice cu tatăl ei, râzând, și îi spune că avea 4 ani când a plecat mama ei, nu 5 cum spune el.
Un necaz nu vine niciodată singur
După ce a plecat soția lui, Dan s-a îmbolnăvit rău. Un accident vascular cerebral l-a nenorocit, existând repercusiuni și astăzi. Evident că după toate astea nu a mai putut să lucreze o vreme. S-au mutat dintr-un loc în altul, dintr-o chirie de unde au fost dați afară, într-o cabană care a fost scoasă la vânzare și, într-un final, aici – un grajd în care intră frigul prin toate crăpăturile și în care ușa care face legătura cu „vecinul” e ascunsă cu un carton. Vecinul, apropo, este căutător în gunoi și e atât de mizerabil încât atrage gândacii. Grajdul nu se poate numi locuință, dar, pentru cei trei, tată și doi copii, este, de voie de nevoie, „acasă”, iar în aer plutește iubirea dintre ei.
Chiar și așa, viața l-a învățat pe tătic să nu renunțe niciodată, pentru că, dacă rezistă destul de mult, lumina de la capătul tunelului apare într-un final.
„După ce am stat la vărul meu la cabană, mi-am mai revenit puțin și am putut să merg pe la primărie să îmi fac ajutorul social și ne dădea mâncare de la cantina socială. Pe vremea aceea, după ce vărul meu și-a scos cabana la vânzare și ne-am mutat aici, aveam doar 270 de lei ajutorul social și alocațiile copiilor. Din ei ne plăteam chiria și atât. Nu ne ajungeau banii nici de mâncare. Până anul trecut, când am reușit să îmi depun dosarul pentru pensie cu drept de muncă, ne-am descurcat foarte greu. Acum am reușit să mă angajez, în sfârșit. M-a ajutat doamna Mariana și lucrez cu jumătate de normă la o firmă de croitorie. Acum lucrez, am 400 de lei pensia și salariul 625 pe hârtie, dar nu iau atât în mână”, povestește Dan.
Doamna Mariana despre care povestește tatăl este învățătoarea lui Andrei, unul din îngerii păzitori ai familiei. Cu toate că îi ajută mereu cu tot ce poate, chiar ea ne spune că nu este îndeajuns.
„Noi îi ajutăm pe moment. Sunt doar soluții pentru ce au ei nevoie în secunda respectivă – mâncare, un tuns, educație, mobilă, medicamente. Ei au însă nevoie de un cămin! Atât. Au nevoie de o cămăruță prin care să nu intre frigul și aici sperăm să ne ajute cineva”, spune Mariana.
Curați, frumoși, cuminți
Acești doi copii sunt atât de frumoși, atât pe interior, cât și pe exterior, încât nu poți să nu prinzi drag de ei din primul moment în care îi întâlnești. Sunt curați în ciuda condițiilor în care trăiesc și mereu zâmbitori. Nico e frumoasă foc. Are ochii albaștri, iar încrețitura din colțul ochilor, semn că zâmbește din suflet, nu dispare niciodată. O văd că stă mereu lângă Andrei și cred că are mare grijă de el și de tatăl ei. Îi citesc o maturitate în suflet pe care poate n-ar fi fost cazul să o dobândească atât de devreme.
Andrei e cel cu privirea de ștrengar și chiar glumesc și îi spun că pare a fi un mic pericol public. Toată lumea sare însă și îl laudă – e o bomboană de copil și e foarte cuminte. Îl surprind cum se joacă cu o șuviță de pe frunte și se privește în oglindă mândru. Când tatăl lui povestește despre experiența neplăcută a traiului printre gândaci – și văd gângăniile cum mișună în jur – puștiul își amintește cum se juca cu gândacii pe care îi avea până și în buzunarele de la haină.
Să te forțeze conjunctura și nevoia să te obișnuiești cu gângănii care ți se plimbă peste tot – pe tine, prin casă, în ghiozdan, prin păr – să plângi mai apoi când colegii se feresc de tine, să îți dorești să fii o adolescentă normală care poate să se uite la televizor când vrea, par lucruri ciudate pentru cei dintre noi care au avut parte de minimul necesar încă din copilărie. Ei nu îl au. Cu toate acestea nu au cerut niciodată nimic.
Însă dacă nu cerșesc, pentru că sunt oameni demni și excepțional de modești, nu înseamnă că nu au nevoie. Cea mai mare nevoie a lor în acest moment este cea a unui spațiu UMAN. Un locșor înăuntrul căruia să nu bată vântul, să nu fie gândaci și să nu se simtă miros de gunoaie de afară. Un loc pe care să îl poată numi Acasă.
Dan Dodoc – tel. 0755.585.542
