Există suferință în lume, însă unii dintre noi se întâlnesc zilnic cu ea. Dar oare problemele noastre cotidiene sunt cu adevărat niște ”tragedii”? Imaginați-vă că de mâine nu vă mai puteți ridica din pat sau vă pierdeți vederea ori auzul. Oare ați mai avea voința să trăiți în continuare? Să mai luptați cu voi, cu problemele cu care vă confruntați?
Marius Țichidelean este preot, de aproximativ doi ani jumătate, la o instituție unde oamenii suferă de cea mai grea pierdere: pierderea rațiunii. ”Centrul de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Dizabilități Rîu Vadului” este locul unde peste 60 de suflete își duc existența, parcă ascunși de restul oamenilor, din cauză că au avut neșansa de a se naște diferiți. Cât de greu este să lucrezi cu sufletele acestor bolnavi (căci doar sufletele au rămas din ei), numai preotul ne poate lămuri.
Vocația pentru o misiune specială
Marius Țichindelean, pe lângă activitatea ca preot, mai are două job-uri. Vine la centru doar duminica, în zilele de sărbătoare, când mai are de făcut activități liturgice sau când este vreo urgență. Cum a ajuns să fie preot misionar, ne explică prin următoarea mărturisire: „În urmă cu aproximativ doi ani jumătate, eram preot undeva în județul Brașov, dar stăteam în Sibiu și tot făceam naveta. Plus că lucram, și lucrez în continuare, în domeniul privat. La un timp, mi s-a părut o povară prea grea, pentru mine și pentru familie, aceste drumuri și a trebuit să schimb ceva.
Într-o zi, am aflat că s-a eliberat un post de preot la Centrul de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Dizabilități Rîu Vadului. M-am gândit foarte mult până să aplic, pentru că nu știam ce mă așteaptă. M-am sfătuit cu familia, L-am întrebat pe Dumnezeu dacă să fac pasul acesta sau nu. Am vorbit și cu preotul căruia trebuia să-i iau locul, Nicolae Bogdan, l-am întrebat ce presupune să fii preot într-un spital neuropsihiatric, unde bolnavii sunt cazați permanent, ce înseamnă slujirea, cum decurge, îmi făceam o mie de gânduri. După mai multe rugăciuni și sfătuiri cu mai multe persoane, am acceptat”.
Atunci când omul e lipsit de cel mai important lucru: rațiunea
Bolnavii cu dizabilități mintale sunt ca niște copii în trupuri de oameni maturi. Primul contact cu astfel de persoane poate provoca schimbări în interiorul privitorului, în funcție de moralul fiecăruia. „Primul contact cu bolnavii te pune pe gânduri automat. Am fost reticent la început, dar după o perioadă mi-am dat seama că Dumnezeu dorește să slujesc pentru oamenii de aici. De la prima slujire și până în momentul acesta, pot spune, cu mâna pe inimă, că m-am schimbat. O simt eu, o văd și cei apropiați mie. Nu poți să vii într-un mediu ca acesta și să rămâi neutru, insensibil, să te întorci înapoi acasă și să-ți vezi de treburile tale. N-ai cum să lași lumea din centru și să duci în continuare o viață normală.
Venind și slujind aici, văzând câtă suferință umană e prezentă între gardurile acestea, mi-am dat seama că cel mai rău lucru pe care omul poate să-l piardă este rațiunea umană. Oamenii din aceste centre sunt privați de judecată, sunt aproape ca niște copilași sugari. Mulți dintre ei nu știu să mănânce, unii nu o pot face singuri. Ații au fost toată viața lor imobilizați la pat, așa s-au născut și așa vor trăi, până când va vrea Domnul să-i treacă la El”, relatează preotul.
Trebuie să vorbești pe limba fiecărui bolnav
În viața de zi cu zi, uneori este greu să te înțelegi până și cu oamenii normali, în deplinătatea facultăților mintale. Gândiți-vă, cât de greu este să comunici cu persoane care nu au rațiune, care au diferite ticuri sau probleme de vorbire. „Ca să mă pot înțelege cu enoriașii mei, am luat legătura cu personalul din cadrul spitalului. Ei cunosc cel mai bine nevoile bolnavilor, metodele prin care pot să comunic cu ei. Am vrut să-i cunosc pe fiecare în parte, să știu problemele tuturor. Cauzele pentru care se află în spital, de cât timp se află, dar mai ales, pe mine m-a interesat prezentul, problemele actuale. De când sunt aici am început să-i cunosc, să le știu patologia, gradul de violență. În primul an de slujire am avut și bolnavi violenți, am fost, într-un fel, bruscat de ei, dar nu am luat-o ca pe un afront, pentru că ei nu au discernământ”, ne mărturisește părintele Marius.
Bolnavii Îl simt pe Dumnezeu
Sunt oameni care simt mai mult prezența lui Dumnezeu, însă sunt și oameni care nu simt o legătură cu nicio divinitate. Dar bolnavii care au retard mintal, ei, oare simt prezența lui Dumnezeu? Preotul Marius încearcă să ne dea un răspuns: „Eu sunt sigur că bolnavii Îl simt pe Dumnezeu! Am câteva întâmplări care mi-au dat de înțeles acest lucru. Inconștientul lor Îl simte pe Dumnezeu. Aveam bolnavi care aveau crize, unii erau chiar violenți fizic. Și atunci prima mea grijă era să-i spovedesc, să-i împărtășesc, să le citesc slujbele de dezlegare, rugăciuni de liniștire, de împăcare cu Dumnezeu, de iertare de blesteme (dacă aveau blesteme), să îi stropesc cu agheasmă.
Atunci când recurgeam la ajutorul lui Dumnezeu, dacă nu pe moment, mai târziu, se linișteau. Îmi spuneau și cadrele medicale că după ce plecam, în minutele sau în orele ce urmau, bolnavul își revenea, dormea liniștit. De multe ori tratamentul medicamentos nu-și făcea efectul, iar atunci știam că e nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De aceea biserica se află în instituțiile de genul acesta, ca să aducă liniștea și pacea celor care au nevoie”.
Cum ajung oamenii să aibă boli mintale
Cu siguranță fiecare dintre noi ne-am întrebat măcar odată de ce unii oameni suferă mai mult și alții mai puțin. De ce există copii cu boli groaznice și tineri de tot felul de afecțiuni. Când vedem asemenea fenomene tindem să spunem că Dumnezeu doarme. Dar oare așa să fie? „Nu pot să zic că există o cauză anume în ceea ce privește nenorocirea acestor oameni. La întrebarea: «De ce Dumnezeu permite asemenea boli să afecteze omul?» doar El poate răspunde. Dar încerc, ca slujitor al Lui, să dau niște răspunsuri. Primul, eu cred că Dumnezeu permite ca bolnavii aceștia să existe, să sufere, poate ani, zeci de ani, o viață întreagă, pentru ca noi, cei care suntem sănătoși, să vedem că sunt și semeni de-ai noștri care o duc mai rău decât noi și să conștientizăm că putem să ajungem în ipostaza lor dacă nu trăim cumpătat. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu ne-a dat această viață să ne bucurăm de ea, dar să nu exagerăm cu plăcerile lumești. Din când în când, trebuie să ne întoarcem și înspre El. Să-L căutăm duminica la biserică, să ținem un post, să ne împărtășim, deci să ducem o viață echilibrată. Oricând de puternici mental am fi, societatea cunoaște oameni, personalități istorice, artiști cărora Dumnezeu a permis să își piardă mințile. Sunt oameni bogați, săraci, care devin bolnavi mintali.
Aceste boli nu se manifestă doar la o anumită clasă socială. În zilele noastre, acești oameni sunt ascunși de societate după niște ziduri, după niște porți închise, în niște clădiri. Omul, din comoditate, cere să fie privat de asemenea imagini, a unor oameni cu probleme speciale. Biserica vine și ea cu un răspuns, și anume că există așa numitele păcate ale părinților, păcatele grele pe care le-au făcut părinții sau bunicii, care pot să cadă ulterior asupra copiilor, nepoților. De exemplu, mamele când sunt însărcinate, ele trebuie să aibă grijă de sarcină; medicina recomandă o viață diferită față de cea de dinainte a femeii: să nu fumeze, să nu consume alcool, să se ferească de toate lucrurile acestea nocive, care știu că îi aduc rău ei și copilului. Demența sau sau alte boli degenerative ale creierului pot să provină și genetic și, repet, doar printr-o viață echilibrată gena nu se activează”, ne spune preotul.
Bolnavii se împărtășesc conștient
Împărtășania este Sângele și Trupul Domnului nostru, Iisus Hristos; toată suflarea creștină o primește pentru iertarea păcatelor și pentru a simți legătura cu Dumnezeu. Bolnavii oare simt bucuria împărtășaniei, sunt conștienți de primirea ei? „Da, unii sunt conștienți, de exemplu, avem o categorie de bolnavi care au doar un retard mintal, deci nu suferă de alte boli psihice degenerative ale creierului. Alții au fost instituționalizați de copii, abandonați de părinți, de familii, și au ajuns în orfelinat, și au rămas aici, nu i-a luat nimeni. Până la urmă, nici ei n-au mai vrut să plece. Cu retardul mintal respectiv, conștientizează, sunt conștienți de prezența lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte rar, o duminică pe an, să lipsesc de la biserică, doar dacă sunt chemat să slujesc în altă parte, la un hram la vreun coleg, iar ei duc lipsa. Nu a mea efectiv, ci a slujbei. Unii dintre ei știu să cânte. Nu am oameni care să mă ajute. Tot bolnavii sunt cei care îmi sunt de ajutor: aprind lumânări, dau lumânări altor bolnavi sau angajați, cu tot ce înseamnă cadrul liturgic. Unii chiar țin post și refuză, în mod conștient, masa de dimineață, pentru a se împărtăși”, declară părintele Marius.
Bolnavii mintali nu au păcate
Copiii, până la șapte ani, nu au păcate, sunt puri. Așa sunt și bolnavii mintali, nu sunt conștienți de ceea ce fac, tocmai de aceea nu au păcate. „Noi, preoții misionari, cei care sunt în spitale, penitenciare, armată, jandarmerie, avem două conferințe anuale, la Arhiepiscopia Sibiului, unde este prezent și Mitropolitul, și dezbatem anumite teme. Anul trecut am avut o conferința pe tema celor bolnavi psihic. L-am întrebat pe Mitropolit dacă persoanele fără discernământ pot avea păcate, iar acesta ne-a răspuns că Dumnezeu nu socotește păcatele pe care le fac. Chiar dacă se împing, se mai jignesc, unii pe alții, nu o fac în deplinătatea facultăților mintale”, relatează preotul.
Cea mai mare pomană o faci omului neputincios
O pomană o faci cu adevărat persoanelor neajutorate, celor singure, care nu au posibilitatea să-și satisfacă singuri nevoile. „Mai vin oameni din împrejurimi la parastase. Știu că fac o adevărată pomană cu bolnavii de aici. Știu că acești oameni când spun «Dumnezeu să-l ierte!», chiar o zic din tot sufletul și se bucură ca niște copii de tot ce primesc. Comunică, fiecare după posibilitatea lui, cu orice vizitator. Îmi cer și mie anumite lucruri. Mai ales cei care sunt cât de cât conștienți de ei. Își doresc ceasuri, îmbrăcăminte, să le mai schimbe, să nu fie tot aceleași zi de zi. Femeile și doresc obiecte de înfrumusețare, cercei, inele, lănțișoare. Le mai fac mici cadouri, nu au magazine în cadrul spitalului, nici bani ”, mărturisește preotul.
”Copiii nimănui”
Există copii orfani, de toate vârste. Unii dintre noi am crescut cu părinți, dar ne-am simțit orfani. Din păcate, această problemă o găsim tot mai des în zilele noastre. „Aici, la centru, oamenii au un spațiu deschis, în jur de aproape două hectare de verdeață. Bolnavii se plimbă, se bucură de natură, e cel mai prielnic loc pentru traiul unui om în suferință. Dar, din păcate, familia le lipsește mult. Sunt oameni care își mai amintesc părinții lor, chiar dacă sunt la 70, 60, 50 de ani. Îmi spun unii dintre ei înainte de slujbă: «Părinte, pomenește pe mama sau tata, acum împlinește n ani de când a murit». Iar la înmormântarea unui bolnav, oamenii chiar plâng, e impresionat câtă compasiune au acești oameni. Se văd ca niște rude unii cu alții. Veneau seara, când făceau priveghiul, sărăcusta, aprindeau o lumânare, și își luau rămas bun de la el, sau de la ea. Singurătatea este poate cea mai grea boală, de aceea oricine ar veni aici la centru cu un pachet de biscuiți sau doar să strângă mâna unui om, ar stârni o mare bucurie între cei năpăstuiți de aici, cum am mai spus, sunt ca niște copii inocenți”, declară părintele Marius.
