Parcă mai ieri a fost Crăciunul şi iată-ne în Duminica Floriilor!!!

Inima de copil, cea din noaptea naşterii Mântuitorului în cântări de colindă, a ajuns de acum la vârsta desăvârşirii. Curată prin post şi limpede prin lacrima rugăciunii, aşteaptă Lumina Învierii. Mai este de trecut smerit prin Săptămâna Patimilor, ca să putem cânta cu bucurie dulce: Hristos a înviat!

Cine aşteaptă Sfintele Paşti cu o astfel de inimă, va vedea cu ea irizaţiile aurii ale luminii acelor zile şi va auzi cu ea slava pe care o înalţă Domnului toată făptura, până dincolo de albastrul cerului. O spun şi azi bunicii noştri, cei care mai trăiesc aşteptarea Învierii după tradiţiile păstrate din străbuni.

Aşa spuneau că văd Lumina şi cei care o aşteaptă an de an la Ierusalim, la Mormântul Sfânt. În jurul bisericuţei care-l cuprinde, mii de oameni de toate neamurile şi din toate depărtările se ţin pe  picioare doar strânşi unii într-alţii . În penumbra de sub bolta înaltă a bisericii mari, care îmbracă tot locul acela sfânt şi Golgota, mulţimea freamătă în şoaptă, legănat, ca valul mării. Îndelungă aşteptare, îndelungă răbdare!

În Sfântul Mormânt Patriarhul ortodox se roagă. Minunea venirii Luminii Sfinte nu poate fi descrisă în cuvinte. Unii o văd deja sub bolta mare, înainte de a intra ca un fulger în Sfântul Mormânt, alţii ca pe o apă albastră curgând pe icoane. Unora li se aprind lumânările în mână, iar altora le stă inima în loc fără să o vadă, pâna când Patriarhul nu o împarte tuturor. Ferice de cei care n-au văzut, dar au crezut! Căci câteva minute această lumină vie o poţi plimba pe faţă, pe haine şi pe mâini. Nu arde, doar mângâie. E însuşi Hristos! Coboară la oameni, ba  chiar în iad, se spune în sfintele rugăciuni, de unde scoate mereu suflete, după mare Mila Sa, ca în Ziua Învierii de acum 2 000 de ani.

Numai că, pentru o parte din neamul meu românesc şi creştin de tot atâta vreme, Crăciunul se petrece la mall, iar Paştile la supermarket, între Moşul mecanic şi ouăle gata vopsite de doctor Oetger.  Aşa e „cool”! Chiar dacă  vreun copil, cu logica-i imbatabilă, întreabă de ce Moşul  nu râde ca toţi oamenii: ha ha ha ? Sau, cum de acasă Iepuraşul face ouă, când la şcoală face pui? Omul e însă liber să aleagă. Fie că petrece între ho ho ho şi… ţup ţup ţup, fie cu nădejdea Învierii, Lumina lui Hristos luminează tuturor!

De ce nu este posibilă dez(bez)meticirea noastră de 35 de ani de „democraţie” încoace? Pentru că ceea ce am pierdut noi, românii, nu este numai o ţară, o patrie şi o naţiune, ci însuşi sensul cosmicităţii vieţii, moştenit de la străbuni. Ne-am pierdut pe noi înşine, acceptând distrugerea sufletului etnic românesc. Ca imagine, am dat împărăteştile noastre costume naţionale pe o mână de ţoale de la „secănd”, cum ne place a spune.

Suntem în pragul Floriilor. În câte biserici sibiene credeţi că mai întâmpină femeile intrarea Domnului în Ierusalim  înveşmântate ca nişte regine în superbul port din Mărginime? Eu le-am întâlnit doar la Slimnic, Gura Râului şi pe ici pe colo, la Sibiel. Dar dacă am face-o, am fi de departe un stup cu matcă şi un neam cu rost.

Deocamdată urmează Floriile! Hristos intră în uralele mulţimii în Ierusalim, aceeaşi mulţime care peste câteva zile va striga: „Răstigneşte-L!” E aceeaşi omenire, care nici după Învierea Sa nu crede, deşi vede de 2 000 de ani Lumina Sfântă venind la Ierusalim. În vremurile noastre, chiar în transmisie directă!

Urmărește Sibiu 100% în Google News