Universitarul Ion Dur ne propune „un alt Eminescu”, cel mereu boicotat de „Domnul Nimeni”. Vineri, 1 noiembrie a. c., începând cu ora 17.00, la Librăria Humanitas, va avea loc lansarea volumului „M. Eminescu, gânditor privat și gazetar cu «metod științific»”. Lucrarea apare la Editura Junimea, sub semnătura lui Ion Dur, unul din cei mai atenți observatori / cercetători ai fenomenului eminescian.
Vor comenta despre noua apariție Daniel Deleanu, Gabriel Hasmațuchi și Părintele Constantin Necula.
Eminescu e mereu boicotat de „Domnul Nimeni”
Despre volum și despre „legitimitatea” abordării unui astfel de subiect, deloc facil în ipostazieri rostuitoare, Ion Dur precizează:
„Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, – lustruindu-se pe el”… Aceasta este forma cea mai blândă pe care o îmbracă discursul ignar al „Domnului Nimeni” – sau „Mr. Nobody”, dacă invocăm varianta engleză –, atunci când aude numele lui M. Eminescu. Face însă alergie nu doar față de numele acestuia, ci și față de scrierile la care n-are timp să ajungă. Reproșând invariabil mai tuturor că „tot la Eminescu au rămas”, acest „Nimeni” are reflexul cel mai comod al gândirii leneșe, cea ștanțată, pentru totdeauna, de superficialitate, puținătate, prejudecăți sau oricare altă atitudine a neputinței intelectuale de a cunoaște cu adevărat un creator.
O atare reacție izbucnește mai cu seamă când e vorba de poet, dar ipostaza anulării survine și când e vorba de gazetarul Eminescu, pe care-l declară o nulitate, în fapt, o atare preocupare fiind o vocație paralelă a poetului și dramaturgului. Ne-a dovedit un astfel de derapaj, alături de nenumărate texte infantile, un număr de tristă amintire al revistei Dilema din anul 1998, unde semnau, între alții, comentarii atinse de o crasă insuficiență a cunoașterii publicisticii eminesciene (cinci volume masive, format A4, ediția Perpessicius) Cristian Preda (fost europarlamentar, profesor de științe politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București), Z. Ornea, cunoscut critic și istoric literar, chiar N. Manolescu, unul dintre cei mai importanți critici din ultima jumătate de veac (e drept, cu o poziție ceva mai laxă față de „despărțirea” de Eminescu).
„Eminescu face parte, indiscutabil, din matricea fondatoare a spiritualității noastre”
Eseurile din volumul M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Ed. Junimea, 2024) reprezintă răspunsul meu, deloc pripit, nu doar la întrebarea domnului „Nimeni”, ci și a acelora care sunt complet dezorientați în ceea ce privește locul pe care-l ocupă azi Eminescu în tabla de valori a culturii române. Eminescu face parte, indiscutabil, din matricea fondatoare a spiritualității noastre, el este un „Mort Viu”, etern viu al valorilor care dau identitate spațiului românesc, al substanței numite „românia” (cu literă mică), cea care dă consistență fiecăruia dintre noi.
Dincolo de unele invariabile ale gândirii private eminesciene, am descusut și cusut la loc, ca într-o lecție de anatomie, și ideile unui gazetar pe cât de lucid și profund, aproape tot pe atât de predispus la exaltări ideatice, cele mai multe în marginile adevărului, dar expus și la unele exagerări. Nu am fost însă niciodată în ipostaza unui Mircea Cărtărescu, cel care, prin aprilie 2021, mărturisea că a fost pur și simplu asfixiat de „noxele ideologice ale publicisticii” eminesciene, o parte „detestabilă” (?!) o operei unuia dintre cei mai mari gazetari români.
Descifrarea istoriei și a relației dintre ea și politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Nu pledăm pentru o gazetărie întemeiată în întregime pe o filosofie a limbajului, dar nici nu putem să nu aderăm la structura unui gazetar care să poată pipăi limbajul și pe dedesubt, în zona temeiurilor limbii din care se desprinde exercițiul său publicistic. E un mod de a fi în relații dintre cele mai bune cu limba, un fel de-a nu intra în conflict, cel puțin, cu propoziția și fraza, altfel spus: de a nu fi într-un deficit de identitate sau alterare lingvistică. Nu poți citi gazetăria lui Eminescu și, dacă ai mintea întreagă și ești cu adevărat instruit, să apelezi la vreo „fraudă semantică” (Dorin Tudoran) sau să dai dovadă, altfel spus, de „impostură lingvistică” (Cioran).
Pe de altă parte, orice tip de gazetărie este endosmotic legată de un anume context, cel al elaborării, urmat de cel al receptării. Dezlipirea unei gazetării de context a fost totdeauna o sursă de varii interpretări eronate și tendențioase. Tocmai de aceea e bine ca judecățile noastre să se formeze pe un fundal inevitabil, ceea ce înseamnă, în cazul scrierilor eminesciene, descifrarea istoriei și a relației dintre ea și politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ceea am făcut cu prisosință în eseul meu.
Mihai Eminescu rămâne un gânditor privat (ca și Emil Cioran) și, nu numai după noi, cel dintâi gazetar român profesionist. Am făcut o analiză tematică și stilistică a primului și ultimului gazetar Eminescu, fără să fie greu de observat, în cele din urmă texte publicistice, o evidentă schimbare, când marile teme au trecut cumva în arhivă, când tonul critic de altădată și-a redus din intensitate și opiniile au devenit oarecum concesive. Să-i dăm însă Cezarului ce este al Cezarului și Domnului… Eminescu ce este al Lui! Discursul tensionat, pătimaș și, nu o dată, contradictoriu al gazetarului Eminescu nu trebuie îngroșat de o exegeză partizană, ostentativ justițiară, desfășurată sub grila lui cum ira et studio (cu ură și părtinire),după cum sunt de prisos atitudinile clemente, blând justificatoare, care-l deformează impardonabil pe gânditorul politic de calibru european.
„La Eminescu nu se rămâne, ci se ajunge”
Între episoadele re-cunoașterii necontrafăcute a discursului publicistic eminescian, cititorul poate afla, în cartea mea, analize referitoare la gramatica gazetăriei, felul cum se documenta Eminescu, patologia presei care s-a aflat neîncetat sub lupa microscopului său, dar și la povestea sau „legenda” privitoare la „moartea civilă” a gazetarului, la mizerabila epigramă ticluită de Macedonski, iar în final m-am oprit la sensul profund a ceea ce înseamnă „despărțirea” de poetul și publicistul M. Eminescu, o despărțire perfect similară celei ce se petrece într-un cuplu: cu partaj, cu împărțirea bunurilor comune.
Așadar, la nedumerirea Domnului Nobody: „Tot la Eminescu ați rămas?!”, am răspuns categoric, cu documentele pe masă: „Da, tot la Eminescu am rămas, dar la ALT Eminescu”, acela la care nu se rămâne, ci se ajunge. E aici o altă formă a lui a spune „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, și asta pentru că nu se poate să nu dai la un moment dat peste numele și creația lui Eminescu, dar, pentru a ști cu adevărat cine este, trebuie să-l cauți mereu și mereu – desigur, la locuința lui postumă, adică în bibliotecă, și nu la vreo bodegă, pe marginea șanțului sau la o partidă de table în fața blocului.
Eminescu a umblat „desculț” în cultura română
Opțiunea noastră, așadar, este categorică, inconturnabilă pentru un alt Eminescu. Ca și tânărul Phaidros, cel care dă numele unui dialog platonician, Eminescu a umblat „desculț” în cultura română, pentru a simți – ca și personajul care stătea lângă permanent desculțul Socrate – energia care vine dinspre intensitatea gândului meta-fizic și social-politic a spațiului românesc, alături de căldura pământului pe care a trăit, iubit, suferit și creat.
„Desculții, zice metaforic undeva Noica, sunt dintre cei care fac cultura mare”, în timp ce: „Ceilalți, «bine-îmbrăcații», o pun doar în ordine”, o administrează. Să ne ferească Domnul de mulți dintre cei din urmă, așa cum ne arată, bunăoară, spectacolul-campanie de divertisment ieftin de tot al celor care aspiră să-și facă buletin de Cotroceni!
