Îi sunt alături câţiva dintre cei mai iubiţi interpreţi şi prieteni: Mariana Ionescu Căpitănescu, Viorica Macovei, Dinu Iancu Sălăjanu, precum şi reprezentanţi ai tinerei generații – Tudor Furdui Iancu, Bogdan Toma şi Ovidiu Homorodean.
„Pe scenă urcă şi alţi invitaţi surpriză, atât din lumea folclorului, cât şi reprezentanţi ai altor genuri muzicale.
Se cântă şi se dansează tango, vals, samba, iar invitaţii vor surprinde atât aniversatul, cât şi telespectatorii, cu interpretări inedite!
Nu lipsesc imaginile din arhiva Televiziunii Române, detaliile despre cei 45 de ani de cântec ai artistului din Ţara Moţilor, momentele muzicale în premieră, duetele inedite și, ca la orice aniversare, sărbătoritul are parte de multe surprize”, transmite site-ul tvr.ro.
Zi la miezul Nopții. Lumea se adună dinaintea unei realități care ne scapă. De cele mai multe ori, oricât de pregătiți ne-am crede. Nu există o icoană a Învierii, ci numai una a izbăvirii din Iad.
Retina umană, cel mai probabil, nu ar fi reușit să supraviețuiască unei întâlniri cu Lumina. Tot ritualul Luminii care deschide Slujba Învierii – în ciuda unei frumuseți unice – e departe de lucirea de necreat din miezul doborârii iadului. E o Lumină de început, așa după cum Evanghelia Liturghiei ne sugerează: „La început a fost Cuvântul…” Cuvântul care este Lumina.
Zi la miezul Nopții. De fapt, Noaptea nu mai este noapte. Se îngână lumile între ele. Cei vii cu cei morți, îngerii cu oamenii… E o prezență care ține vie comunitatea creștină. Ritualul nu este de prisos. El traduce pe mințile noastre tainele ieșirii din moarte a Mântuitorului.
Femeile mironosițe aleargă la Mormânt să plinească ritualul confirmării unei morți. Îngropat în căuș de piatră, iar nu în groapă, Trupul lui Hristos trebuia să fie confirmat ca fiind al unui mort. Priviți în urmă, un pic. Învierea lui Lazăr are loc la patru zile de la moarte. Adică ritualul acesta al confirmării morții, la trei zile, prin redeschiderea gropii, a avut loc. Era mort, mort. Iisus, a patra zi, cerând redeschiderea cavernei-mormânt, părea că vrea aceeași confirmare. Dar nu, El strigă și viața lui Lazăr revine. Aici femeile mironosițe caută ajutor să îndepărteze piatra. Nu aveau nicio îndoială că murise. Purtau miruri de completare ale unui ritual. Pe chipul mortului de pe Cruce, cel mai probabil, nu se pusese mahramă ca să nu se sufoce dacă e viu. Dar o făcuseră -Iosif din Aritmateea și Nicodim – tot din ritual și nu din credință, căci văzuseră sulița sutașului rupându-i coastele și din coasta Lui izvorând apă și sânge, semn al morții. Grija femeilor dispare. Pare că altcineva deschisese Mormântul. Ele cred că poate un om. Apoi se arată Dumnezeu-Omul: ”Bucurați-vă!”
Zi la miezul Nopții. Nu știm, real, ce va fi fost în momentele luptei lui Hristos cu iadul. Putem bănui. Teologia a construit mulțime de metafore, iar metaforele s-au lăsat reconstruite teologic. Limpede e un singur lucru: A Înviat! Din acest motiv Biserica, la a Doua Înviere – în fapt o Vecernie cu ritual special – citește în limbi cât mai multe Evanghelia întâlnirii dintre Hristos și Apostoli. Un soi de pregustare a Cincizecimii, a Pogorârii Duhului Sfânt. O dărâmare de Babel și o construcție a singurului corpus care unește oamenii cu Dumnezeu atingând Cerul: Biserica!
Zi la miezul Nopții. Suntem de mai bine de 2000 de ani în zorii acelei Nopți.
Sărbătorile ne sunt lăsate pentru a ne scăpa de moarte. Poate că nicăieri, ca în Sărbătoare, nu e mai frapantă coincidenţa contrariilor. Hristos vine să dea sens sensibil, deplin Sărbătorii, de cele mai multe ori, prin moarte. Am putea crede chiar că Dumnezeu are predilecţie pentru moarte. Această focusare însă se umple de sens atunci când e doar o interfaţă a vieţii, mod de a transcende aşezarea noastră de aici, înspre veşnicie. Hristos vine să moară moartea noastră. Dumnezeiesc de firesc, Adam păcătuieşte şi nu moare; Hristos nu păcătuieşte şi moare. În fond, totul se reduce la iubire. Iar iubirea, o ştim cu toţii, trece dincolo de moarte, întotdeauna. Pentru că doar în iubire e căutată şi explicaţia credinţei.
Sărbătoarea Paştelui e încununarea sărbătorilor şi sărbătoririlor. Ea se petrece întotdeauna în zvâcnirea dintre moarte şi viaţă, dintre pământ şi cer. Hristos face oarecum o aritmetică inversă: omorând moartea, ajunge dinspre pământ, din cele mai de jos ale pământului, spre Cer.
Să fim oameni, aceasta cu siguranță o putem face
În ziua Paştelui, în lumina Învierii, în bisericile de pretutindeni irumpe incandescent strigătul de bucurie: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le!” În această cântare de bucurie stă, în fapt, tot sensul Paștelui. Dumnezeu pogoară până întru cele mai de jos ale fiinţei noastre, până la ultimile limite ale decăderii, ale dezomenirii, pentru a ne deschide poarta Raiului, pentru a ne seduce spre a deveni Dumnezeu. Pentru că, o ştim prea bine, Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu.
Suntem în preajma Sărbătorii. În antecamera din care putem întrezări o nouă începătură. Nu prea putem face noi multe. Să schimbăm soarta lumii, să oprim războiul din Ucraina, să inventăm o soluție magică împotriva cancerului și altele de genul acesta nu ne stă în putere. Însă să fim oameni, aceasta cu siguranță o putem face! Putem, măcar în aceste zile, să recuperăm din liniștea și oportunitatea aceea de a fi prilej de bucurie celorlalți, înmulțind binele în jurul nostru.
”Fă rai din ce ai” e sintagma reluată în sens în aceste zile. Nimeni nu e atât de sărac încât să nu poată dărui fie și o vorbă bună, un gând primenitor, o întindere de suflet. Ni se cere doar puțină voință. Și un dram de vigilență. Pentru a fi pe fază. Și a nu eșua când ne este oferită încă o șansă de a fi oameni cu suflet frumos.
„Hristos a înviat!” Ne-ar cam veni și nouă rândul…
În imnul Paștilor cântăm: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând”. Dar, oare, ce înseamnă „cu moartea pre moarte călcând”?
Părintele Arsenie Boca, citându-l pe Sf. Maxim Mărturisitorul, răspunde așa: Hristos „a întors moartea asupra ei însăși”. Adică înainte de Iisus, moartea era o pedeapsă dată firii, dar după pogorârea la iad, Iisus i-a răpit toți morții, și a întors moartea asupra ei însăși, sărăcindu-o. În felul acesta, moartea n-a mai fost o pedeapsă dată firii, ci s-a restrâns la o pedeapsă dată numai păcatului.
Până la Hristos, moartea triumfa asupra firii omului, pe care o parazita, și nimeni nu scăpa de ea. După Hristos, firea omului a fost salvată de moarte, de acest parazit imens. Astfel moartea a rămas fără condamnați, n-a mai fost biruitoare asupra tuturor, iar ineficiența ei a însemnat propria ei moarte. Această salvare o numim mântuire.
Totuși, morții i s-a mai lăsat ceva, care-i aparține, respectiv păcatul. Adică numai slujitorii păcatului vor rămâne sclavi în împărăția morții. Moartea își va mai racola proprii mușterii, dar nu după fire, ci după păcatele lor.
De aceea moartea încă ne mai amăgește. Vrea să ne facă să credem, că tot ea domnește peste om. Nicidecum! Omul a rămas muritor, dar după Înviere, moartea este numai o trecere spre veșnicie, numai o ușă care duce spre Împărăția Cerurilor. Cei care vor crede și se vor boteza în Hristos, vor dobândi împărăția vieții.
Pentru aceasta creștinii, deși sunt muritori, nu se mai tem de moarte. Fiindcă moartea și-a pierdut „boldul”, iar firea umană și-a recâștigat libertatea. Dușmanul nostru nu mai este moartea în sine, ea a fost scoasă din firea noastră, ci păcatul care ucide viața.
Aceasta este bucuria pascală, că nu mai domnește moartea adusă de om, ci Învierea lui Hristos. Și cel ce va viețui în El, deși va muri, viu va fi în veci.
M-am gândit să-I dăruiesc lui Hristos, Domnul meu, Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, un ou de Sfintele Paşti. E ziua Învierii Sale, când lumina Lui luminează tuturor, vine de două mii de ani la Ierusalim şi adie peste lume în Duminica Sfintelor Paşti ca o mătase de lumină.
În faţa acestei măreţii oul meu de Paşti va fi mic cât un grăunte şi totuşi trebuie să fie şi românesc şi încondeiat, astfel încât, din câteva imagini alese pe sprânceană, Domnul să vadă că românii, neamul acesta, pe care El l-a alcătuit într-un chip minunat şi l-a sădit aici, pe un picior de plai, pe o gură de rai, încă Îl iubeşte cu inima şi a păzit cuvântul Său şi nu a tăgăduit numele Său, de la Apostolul Andrei încoace. Şi asta în pofida duşmanului Vieţii, care-l munceşte în fel şi chip prin păcat, ca să-l rupă de Hristos şi să-i fure mântuirea. Dar Tu, Doamne, ocroteşte-i pe români!
Mai întâi se cuvine a împodobi oul românesc de Paşti cu Icoana Maicii Domnului, la care neamul acesta are adâncă evlavie şi în a cărei purtare de grijă îşi pune toată nădejdea!
Din inima mea propun chipul părintelui Iustin Pârvu şi cuvintele lui: „Eu aşa am mers prin viaţă, cu Evanghelia înainte şi poporul român după mine!” Apoi chipul părintelui Zosim Oancea pe fundalul bisericii din Sibiel şi al Muzeului de icoane pe sticlă, lăsat nouă preţioasă moştenire. Mai propun imaginea bisericii de lemn din Dretea de Cluj, sfinţită într-o zi de vară în Muzeul satului din Sibiu de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, în zumzet de albine, mireasmă de otavă şi cântările româncelor în distinsul lor port alb-negru.
Atunci ne-a spus şi o poveste: pe o corabie cuprinsă de furtună oamenii alergau înspăimântaţi de colo-colo, numai o fetiţă şedea cuminte într-un loc mai ferit. Oamenii au întrebat: „Dar ţie nu-ţi e frică?” Iar ea a răspuns: „Nu, căci la cârmă este Tatăl meu cel ceresc!” Şi a încheiat cu un sfat: „Numai cu acea corabie să călătoriţi, care are Sfânta Cruce la catarg şi pe Hristos la cârmă. Atunci sigur veţi ajunge la destinaţie!”
Mai propun chipuri de ţărani, unul, dintre mulţi pe care-i port cu dragoste şi profund respect în inima şi în pomelnicele mele şi prin care am avut prilejul să cunosc fineţea borangicului din care Creatorul a ţesut sufletul românesc. Cine vrea să înţeleagă această fineţe, s-o caute în „Memorialul durerii”, al doamnei Hossu-Longin, pe Elisabeta Rizea din Nucşoara, când povesteşte ce bătăi crunte a încasat de la brutele securiste ca să-şi trădeze consătenii. „Şi mă rugam – spune ea în interviu –, Doamne, ajută-mă să nu spui! Şi n-am spus!”
Pe oul de Paşti să mai conturăm acum un locşor special, ca o inimioară, în care fiecare să se poată cuibări cu bunicii, părinţii, copiii, nepoţii, ba chiar şi cu strănepoţii săi, tradiţionala familie românească luminată de chipul mamei creştine, prin care Dumnezeu a lucrat destinul etnic al neamului, precum a lucrat şi destinul său cosmic prin preoţii, monahii şi monahiile pe care aceste mame i-au născut şi i-au afierosit Lui.
Iar semnătura pe lucrarea noastră propun să o punem cu rugăciunea rostită la icoana Maicii Domnului de o dăscăliţă, într-o casă mărunţică de sub munte cu cel mai însorit şi plin de muşcate pridvor văzut vreodată: „Doamne, Tu toate le poţi, câte le voieşti. Întoarce neamul nostru românesc la frumuseţea lui cea dintâi”. Hristos a înviat!
„Pentru că în curând va începe slujba de Înviere și pentru că ne dorim să vă bucurați din tot sufletul de ea, suntem la datorie, și vom veghea atent la orice pericol care ar putea apărea.
Vă rugăm să aveți grijă la lumânări, atât în biserică, cât și acasă, pentru a nu fi în pericol!
Pompierii sibieni vă urează o seară liniștită și sărbători cu pace în suflet!”, a transmis ISU Sibiu pe pagina de Facebook.
Sfânta Lumină pogorâtă astăzi în biserica de pe mormântul Mântuitorului Iisus Hristos a fost adusă în Sâmbăta Mare la Sibiu.
„Sfânta Lumină a fost oferită la Aeroportul Internaţional din Sibiu Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, care a împărţit mai apoi Sfânta Lumină delegaţiilor din eparhiile sufragane Mitropoliei Ardealului, protopopilor, preoţilor şi credincioşilor prezenţi.
Sfânta Lumină a fost adusă apoi la Catedrala mitropolitană din Sibiu unde va fi împărţită credincioşilor la miezul nopţii.
Ierarhul a oficiat o slujbă de mulţumire în Catedrala mitropolitană, iar mai apoi a împărţit Sfânta Lumină preoţilor din Sibiu şi împrejurimi veniţi să primească acest mare dar pentru a-l oferi la rândul lor credincioşilor din parohii”, informează site-ul mitropolia-ardealului.ro.
De ce mai avem nevoie de Învierea lui Hristos, într-o societate care pare că și-a găsit singură drumul? Ce sunt Deniile? Unde Se ascunde azi Dumnezeu și cum ar trebui să ne pregătim sufletul de Sărbătoare? Răspunsurile le are Pr. Constantin Necula, pentru Sibiu 100%.
„Paștele creștin este despre Iisus Hristos, nu despre creștini”
Între porcul de Crăciun și mielul de Paște, unde Îl mai așezăm și pe Hristos?
E cam dură exprimarea dar da, pentru mulți e maxima reducție a prăznuirii Evenimentului care ne schimbă ternul cu veșnicia. Cred că Hristos este în inima și viața noastră. De foarte multe ori mai prezent decât viața noastră însăși. Dar ne vine greu să recunoaștem și atunci dăm vina pe Dumnezeu pentru ratări. Iar pentru biruințe ne auto-felicităm. Nimic din lumea în care ne trăim viața nu e simplă întâmplare.
În miezul vieților noastre este El. Îl ștergem când devenim orgolioși, plini de noi și răstignitori ai voii Lui. Dincolo de masa de Paști stă însă realitatea Învierii, motivul acesteia fiind că Hristos a înviat! Când doar petreci pe bucate și anulezi prezența Sa semeni cu un bețiv intrat peste o masă de nuntă care abuzează de bunul simț al mirelui. Și vorbește tare, cu gura plină, jignește și crede că așa e normal. La Nuntă nimeni în afară de mire și mireasă nu poate ridica glasul. Și aceia doar ca să mulțumească pentru biruința Nunții.
Apoi cred că imaginea asta de „mâncăi și… atât”, care ne este insuflată de media ori de goana noastră „mall-ică”, e falsă. Suntem încă doar consumatori și nu consumiști fără inimă. Dovadă că mai fiecare familie măcar de Paști și de Crăciun – dar eu cred că mult mai des -, când cumpără câte ceva, ține să facă un mic dar și celor din jur, mai ales oameni sărmani ori fără posibilități. Știu aceasta pentru că văd cu ochii mei. Și măsor cu inima mea emoțiile celor care dau și a celor care primesc, deopotrivă.
Paștele are și această dimensiune de construire a unor poduri de rezistență umană peste Mările Roșii ale urii și indiferenței. Că nu numai acel Faraon ucide din culpă spiritualitatea adevăratului Dumnezeu, ci idolii ideologiilor care împiedică eliberarea, fiecare, îl cuprind în ei pe acela. Iar Paștele creștin este despre Iisus Hristos, nu despre creștini. Despre Domnul Hristos Cel Înviat, nu despre noi, nepricepuții în a iubi pe Dumnezeu.
Trăim într-o societate modernă, cu oareșce nivel de bunăstare, în care ne putem face din orice moment prilej de sărbătoare. De ce mai avem nevoie (și) de Paște, când putem chefui oricând?
Pentru că modul sărbătorii prin care ne cheamă Biserica este opus aceluia în care lumea își batjocorește bucuria. Bucuria în prăznuirea Paștelui nu e legată de noi, ci de Hristos. Dacă ne gândim bine de la un praznic la altul al anilor pe care-i trăim constatăm mereu că avem câte un scaun gol. Că sufletul nostru stă rănit cu ochii peste pervazul lumii. Învierea Domnului ne deschide rana dorului de cei plecați, dar și o închide, cu puterea unei chirurgii deloc la îndemâna noastră. Chirurgia Iubirii lui Hristos care nu doar vindecă, ci învie. Mergem să primim Lumina, dar și trăim pentru ea în celelalte zile, făcând din Lumină hrana sufletului.
Așadar, revenind, sărbătorile creștine nu sunt prilej de chefuială, ci de cugetare, aș îndrăzni să spun chiar smerită cugetare, asupra marii minuni care este Învierea Domnului. Un bun creștin nu doar merge la biserică în astfel de zile, ci caută să citească despre cele întâmplate, identifică în Evangheliile care se citesc (mai ales în Joia Patimilor) acele puncte de referință fundamentale asupra Pătimirii, Coborârii la Iad și Învierii Domnului. Nu avem de-a face cu o sărbătorire a angoasei și depresiei, ci cu o încurajantă descriere a biruinței morții și răutății umane. Pentru că Hristos Domnul nu doar moartea o biruiește, ci și nenorocitul clivaj al firii umane în acord cu trădarea, minciuna, forța delațiunii ori abuzul în funcție spirituală (cazul lui Ana și Caiafa). Niciodată în istorie un astfel de comportament abuziv nu a fost întors de Persoana abuzată în favoarea Iertării și Bucuriei.
Hristos Domnul biruie inclusiv cheflii îmbătați de putere și falsă autoritate. Pentru că El este venit să ridice păcatele lumii și oricine insistă în ele nu gustă din frumusețea de lumină a Învierii.
Pr. Constantin Necula
„Dumnezeu stă alături și de cei care nu cred în El”
Unde Se ascunde azi Hristos? Că nu Îl prea vedem implicându-Se nici în războiul din Ucraina, nici în sărăcia cruntă din diverse zone ale lumii și, în general, în suferința oamenilor de mai aproape sau mai departe.
Hristos Domnul nu Se ascunde niciodată. E acolo, în tranșee și în puținul celor sărăciți de absurda înavuțire a oamenilor care exploatează oameni. Fiecare suferință este însoțită de El și am auzit deseori mărturia celor din dureri și pierderi de oameni ce-i iubesc: „Fără de El, muream noi înșine”! E acolo sau, mă rog, aici. Cu fiecare dintre noi străbate drumul vieții, dacă stăm așezați pe Cale.
Să știi că deseori am constatat cum Dumnezeu stă alături și de cei care nu cred în El evident. Pentru că El este fidel hotărârii Sale de a ne fi Părinte. Cu noi e mai greu.
Sunt întrebat deseori unde este copil când copii sunt bolnavi sau familii întregi sunt decimate de accidente ori boli. Răspunsul nu e la mine, ci la Domnul Hristos. El spune că este cu Apostolii Săi și cu noi „până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28. 19). Mă întreb văzând sfârșitul Apostolilor ori al sfinților, oare pe noi ne-ar motiva astăzi un sfârșit ca al lor? Pentru aceasta am ales ca anul 2023-2024 să îl dedic în cadrul rubricii „Zi de Zi” de la TVR relecturii în cheia Proloagelor a Vieților Sfinților. Să înțelegem împreună că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar în acest asalt mulți suntem răniți, alții cădem sau suntem luați prizonieri. Dar nu cedăm. Știm că Mântuitorul ține să ne mântuiască, nu să ne hulească ori să ne batjocorească.
Niciodată în anii aceștia de preoție niciun copil aflat în suferință și durere adâncă nu m-a întrebat: „De ce eu?” Și m-au învățat că înaintea tăvălugului imens al suferinței, privirea lor curată e singurul răspuns: „Doamne, mai avem oameni”!!!
Ce nu facem noi bine, că pierdem din profunzimea acestei Sărbători, a Învierii Domnului?
Cred că prea mult superficializăm totul. Am rămas prea la suprafață și confundăm semi-preparatele alimentare cu Sfânta Împărtășanie, adevărata Hrană și Băutură de Înviere. Trăim un Paște semi-preparat. Mi-e temă că și viața noastră este un semi-preparat de viață. O luăm din raft și o consumăm grăbiți. Uităm că viața are sens unic și că acest sens este Învierea. Și nu o spun ca alternativă, ci ca unica alternativă a Vieții noastre.
Apoi cred că suntem prea „festiviști”. Prea vrem să Se miște Dumnezeu după regulile noastre și uneori suntem mai atenți la regula rituală decât la bătaia de inimă care se ascunde în ritmul liturgic al Bisericii. Care este organism viu. Nu avem o Biserică xerox, care să propună copii la secundă vieților noastre. Și nici să forțeze viețile noastre să intre într-un calapod de măsură. Hristos Domnul propune un model. Oferă modelului valențe de împreună-lucrare. Nu cu toți la fel și nici în aceeași modalitate. Ce știm însă este că ne vrea mântuiți. Aici e adâncimea Darului Învierii! E Poarta prin care înțelegem Viața ca biruință. Ca război nevăzut, dar și ca înfruntare cu propriile noastre neputințe. Cu propriile noastre zbateri recurente la modelul slăbiciunilor care ne cuprind.
Aici îmi pare nesfârșită Taina Învierii. Ca taină a restaurării omului. A regăsirii sensului vieții în fiecare clipă de trăire. A sensului vieții dincolo de pragul vieții acesteia. Unii vor spune că vorbim prea mult în metafore. Cum am putea exprima astfel de adevăruri altfel? Pentru a fi cuprinse și înțelese.
Cum ar trebui să ne pregătim sufletul pentru a întâmpina cumsecade Paștele?
Nu ar strica în primul rând să ne oprim din alergarea cotidiană. Ritmul prăznuirii Paștelui este unul alert. Dat de dialogul: „Hristos a Înviat!” „Adevărat a Înviat!” Care nu poate fi rostit lipsit de viață. Lipsit de curaj. Asta presupune că ne gândim viața în preajma Paștelui drept o rememorare – de unde nevoia Spovedaniei – și drept o masă de izbăvire –, de unde nevoia participării la Liturghie. În plan istoric, gesturile noastre refac gesturile primelor comunități de creștini care erau comunități de evrei credincioși. Chiar dacă prima Euharistie la Cina cea de Taină – în adevăr, un Prânz întârziat, de fapt – se petrece lângă Poarta care marca prezența esenienilor în Cetatea Ierusalim, universalitatea ei vine din adresabilitatea ei către neamuri. Suntem beneficiarii acelei deschideri și deci nu o putem refuza.
Numele de creștin vine de la Hristos. Dar nu simpla denumire ne motivează moștenirea. Cred că e important să ne pregătim aducându-ne aminte Cărui Dumnezeu Îi suntem fii și fiice. Și aceasta ne va obliga să înțelegem familia mare, uriașă, din care facem parte. Și desigur nu mă refer numai la dimensiunea sa istoric-materială.
Apoi trebuie să fim atenți la nevoile celor din jur. Să știi că eu cred că de Paște și bogații cei mai bogați au nevoie de un dar ca semn al faptului că unii sunt bogați pentru că au doar bani. Un zâmbet de copil cuminte în zorii Învierii. Măcar aceasta să ne reușească!
De ce avem nevoie de Biserică pentru a ne trăi Învierea? Hristos învie oricum, cu sau fără participarea noastră la slujbele Bisericii.
Ar fi multe de spus. Dar cred că Biserica este o excelentă școală a mântuirii. Cu tot ce cuprinde ea: slujire, iconologie, imnografie ori predică. E un spațiu dens și sigur. Deseori m-am gândit că dacă aterizarea poate fi făcută – forțată de împrejurări – pe o pistă nesemnalizată, e greu foarte, spre imposibil, să te ridici de pe o pistă fără soliditate și semnalizare. Cred că Biserica este un astfel de spațiu în care e posibilă siguranța noastră în a accesa mântuirea. Fără a ne asigura „siguranța mântuirii” una dintre cele mai prolifice, dar nu rodnice teme ale exegezei curentelor evanghelice.
Hristos a Înviat o dată pentru totdeauna în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii aceleia… Dimensiunea istorică a Învierii o pune la îndoială numai omul căruia îi lipsește echilibrul în rațiune. Trecerea dinspre mântuirea obiectivă – aceea, o dată pentru totdeauna – și cea subiectivă – care privește efortul personal al fiecăruia din noi – se realizează prin împreună lucrare, prin har și fapte bune, prin întreaga încordare a vieții noastre întru dobândirea Sfântului Duh.
Pr. Constantin Necula
„Biserica din sat ori din capătul străzii de oraș este Ierusalimul”
Ce sunt Deniile? Dar Prohodul?
Sunt slujbe de priveghere speciale rânduite în Săptămâna Patimilor tocmai pentru a marca ultimele zile ale Mântuitorului în istoria ce se petrece sub ochii unei omeniri uimite. Capabilă de ură și răutate, omenirea nu înțelege nici astăzi cât de mult o poate iubi Mântuitorul. Rânduială de rugăciune și textură evanghelică – serile acestea se citesc toate textele care ne argumentează că Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul Întrupat pentru mântuirea noastră –, Deniile par că grăbesc zorile. Unim seara cu zorile în încercarea de a scurta noaptea ce ne desparte de ziua ce vine.
Prohodul Mântuitorului este una dintre cele mai curate și pline de simplitate cateheze în versuri care ne explică prin ce a trecut Hristos pentru a ne ridica blestemul păcatului și al morții. O alcătuire de o simplitate zdrobitoare în care poezia – unită cu o cântare specifică – dă ritmul nădejdii noastre în Înviere. Aud deseori că această cântare nu este o valoare imnografică și că nu vine din Biserica Primară. Așa este. Dar a mișcat inimi. A lipit inimi de drama teribilă a Golgotei. A limpezit înțelegerea Zorilor Învierii.
Cum au putut să sărbătorească cei de oarecând ai noștri Paștele fără lumina de la Ierusalim?
Știind că biserica din sat ori din capătul străzii de oraș este Ierusalimul. Și că lumina ce disipa mesajul Paștelui își avea acolo, în pragul Mormântului gol, sensul și chemarea.
Cel mai împlinit Paște al copilăriei?
Acela în care am fost toți. Nu știm care ultimul Paști petrecut cu toți cei dragi decât după ce unii dintre ei nu mai sunt. Dar nădăjduim în Liturghia cerească în care unii altora ne suntem rugători dinaintea Altarului Ceresc. Cred că în copilărie toate sărbătorile de Paști au fost împlinite. Eram toți pe Coasta Șcheilor și știam că vom fi cândva și noi lutul din care astăzi se alcătuiește cimitirul. Dar în clipa în care eram toți știam și că dincolo de linia orizontului e Învierea. Când ne trezeam dimineața, după participarea la Utrenia Învierii aveam alți ochi și fruntea noastră creștea alte gânduri decât cele zilnice. Învățaserăm să-L iubim și mai mult pe Iisus Hristos. Și eram liberi să nu ne rușinăm de aceasta.
Un mesaj de final?
Bucurați-Vă de Înviere!Fără aceasta am fi cei mai de plâns dintre atomii ce alcătuiesc plânsul lumii…
O bătrânică mi-a spus de curând: „A murit duhul sărbătorilor. Oamenii nu știu să se mai bucure cu adevărat de acestea”. Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru că avem cel mai important dar pe care ni l-a oferit Dumnezeu, și anume: pacea. Secole de-a rândul poporul nostru a fost trecut prin sabie și foc, însă acum avem pace, chiar dacă nu prea știm ce să facem cu ea. La nord de noi, oamenii mor: copii, femei, soldați ce sunt așteptați de familie, cine mai știe pe unde. Avem și noi, în Sibiu, oameni ce au fugit din calea războiului.
Sibiul, un loc bun pentru refugiați
Pirozhkova Alyona are 33 de ani, este psiholog, și una dintre ucrainiencele norocoase, spune ea, care a reușit să plece din calea bombelor și proiectilelor. Am rugat-o să ne spună cum s-a schimbat viața ei, dar și despre cum își petrec sărbătorile pascale ucrainienii.
„Am ajuns în Sibiu, cu copiii mei, la începutul lui martie 2022. Drumul spre Sibiu a fost unul lung și obositor. Am făcut trei zile, aveam copii mici cu noi. Eram patru femei și opt copii. Am ales acest oraș pentru că prietenii și rudele mele se aflau deja aici. Încă din prima zi, am întâlnit mulți oameni binevoitori și dornici să mă ajute și am multe exemple în acest sens. Înaintea războiului nu am mai fost în alte orașe din România. Iar, din prima lună, am început să muncesc (precum și alte femei ucrainience). Sunt psiholog și lucrez cu ucrainienii din Sibiu. Sunt oameni din Ucraina care nu au fost primiți așa de bine, dar e normal, oamenii sunt diferiți în fiecare loc și situațiile sunt diferite. Eu consider că sunt o norocoasă că am ajuns aici”, ne spune Alyona.
Tradițiile din Ucraina nu diferă de ale noastre
Deși un nume și o limbă vorbită ne despart, nu suntem atât de diferiți. Alyona ne relatează cum sărbătoresc ucrainienii Paștele: „Noi suntem creștini ortodocși, dar eu nu sunt o persoană religioasă. Dar, din câte știu, de Paște ucrainienii merg la biserică cu mâncare: pască, ouă vopsite, cârnați, unt, vin, pentru a le stropi cu apă sfințită pentru a fi consumate. Nu le oferim copiilor cadouri, așa cum se obișnuiește în România, ci doar dulciuri. Sunt multe-multe tradiții în Ucraina similare cu cele de aici. Inclusiv o parte din cuvintele folosite sunt asemănătoare sau foarte apropiate cu ale noastre. Unele tradiții diferă în funcție de regiune, pentru că Ucraina este o țară mare și avem multe naționalități, în special cele din apropierea granițelor”.
Bucuria sărbătorilor, indiferent de situații
Cu toate că ucrainienii și-au pierdut mulți semeni, tot se bucără de sărbători. Viața merge înainte, indiferent de piedici. Însă dorul de casă nu-l poți alina cu nimic, așa cum este și dorul pierderii unei persoane dragi. „Încercăm să ne bucurăm de sărbătoare și o trăim, pentru că este imposibil să te gândești permanent la lucruri negative. Trebuie să ne creștem copiii. Sunt foarte recunoscătoare României și oamenilor de aici pentru tot ajutorul pe care ni l-au oferit și pentru că încearcă să ne înțeleagă cât mai mult posibil.
Războiul a schimbat viața fiecărui ucrainean. Mulțumesc lui Dumnezeu că toate rudele mele sunt încă în viață. Dar acum nu este ucrainean care să nu fi pierdut o persoană cunoscută! Este foarte greu să trăiești cu o anticipație continuă. Trebuie să recunosc că îmi este dor de casă, dar încă este periculos să te întorci în Ucraina, pentru că nu ești în siguranță acolo”, ne mărturisește Alyona.
Cozonacul a devenit un simbol al tradiției și al sărbătorilor pascale, aducând bucurie și gust delicios pe mesele familiilor din întreaga lume.
Iată șapte curiozități care ne dezvăluie fascinanta poveste a acestui desert:
Românii au preluat de la greci drojdia și pâinea dospită, apoi au adăugat în cozonac fructele uscate. La început au fost doar două varietăți numite „libum” și „placenta”, de la cea din urma venind termenul de „pască”.
Cozonacul era un desert apreciat în Europa medievală, fiind preparat frecvent de brutari pentru longevitatea sa și gustul său delicios.În Marea Britanie, prima rețetă de cozonac apare într-o carte de bucate din 1718, stabilind forma lungă și îngustă ca preferată în această țară.
Legenda spune că regina Maria Antoinette a fost asociată cu fraza „Să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”, exprimând frustrarea sa față de sărăcia poporului său.
Fiecare popor are propriile sale preferințe în materie de cozonac, cu românii îndrăgind variantele pufos și francezii preferându-le cu multă ciocolată. În Anglia, se spune că poți face o dorință în timp ce framânți aluatul de cozonac, iar dacă acesta crește frumos în cuptor, se spune că dorința se va îndeplini.
Dacă sunteți în căutarea unei evadări în natură sau pur și simplu vreți să vă bucurați de frumusețile peisajelor din jurul Sibiului, Dumitru Troancă, ghidul programului Anii Drumetiei, vă vine în ajutor cu sfaturi practice.
Dacă vă gândiți să petreceți timp în natură alături de cei mici, Dumitru Troancă vă recomandă cu căldură traseele ușoare și bine marcate. Este important să alegeți rute care să fie potrivite pentru nivelul de pregătire al copiilor și să fiți pregătiți pentru surprizele pe care le poate rezerva o drumeție în aer liber. Însă, dacă vreți să fiți siguri că totul decurge conform planului și să beneficiați de experiența și cunoștințele unui profesionist, poate ar fi mai înțelept să optați pentru serviciile unui ghid autorizat, care să vă îndrume pas cu pas și să asigure siguranța întregii familii.
Când vine vorba de traseele populare din Sibiu, preferințele sunt variate și depind de dorințele și experiența fiecărui călător.
„Drumeții mai experimentați preferă traseele din Munții Făgăraș, iar cei care doresc să se bucure în tihnă de natură fără a parcurge distanțe foarte mari optează pentru Munții Cindrel. În ultima vreme foarte mulți drumeți au ales să-și petreacă zile din week-end la Căsuța MGS, ceea ce mă face să cred că traseele de acces acolo cu plecare din Cisnădioara, Rășinari sau Râu Sadului sunt printre cele mai frecventate”, spune ghidul.
Pentru cei care doresc să se bucure de frumusețile naturii într-o manieră relaxantă și fără eforturi fizice prea mari, Dumitru Troancă vă recomandă traseul Rășinari – Dealul Ganța – Poiana Pensionarilor. Acest traseu fiind potrivit și pentru persoanele în vârstă.
Ce să avem în rucsac
„În orice drumeție ar trebui să avem cu noi o mini trusă de prim ajutor, lichide suficiente astfel încât să ne ajungă pentru toată drumeție, o gustărică / baton energizant / un fruct, o pelerină de ploaie (chiar și de unică folosință), un fluier, o lanternă frontală”, transmite Dumitru.
În această seară, în care sărbătorim Învierea Domnului, polițiștii sibieni vor acorda o atenție deosebită siguranței cetățenilor în zona lăcașurilor de cult, unde, împreună cu jandarmii sibieni, vor sprijini și îndruma credincioșii care vor participa la slujbele religioase.
„Recomandăm ca deplasarea către biserici să se realizeze cu evitarea aglomerărilor și cu respectarea tuturor regulilor de circulație, astfel încât să se prevină producerea oricăror evenimente nedorite.
La nivelul municipiului Sibiu, o atenție deosebită va fi acordată zonei centrale, fluxului de persoane și auto spre/dinspre Catedrala Mitropolitană Sibiu.
În caz de urgență sau dacă aţi asistat ori aveţi cunoştinţă despre comiterea vreunei fapte antisociale, sesizați cel mai apropiat poliţist ori sunaţi la 112 – Apelul Unic de Urgenţă”, spune Elena Welter, purtătorul de cuvânt al IPJ Sibiu.
