În Sibiu, cu o săptămână înainte de Crăciun, pe străzi răsună colindele specifice zonei. Muzicienii de la Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu și Filarmonica de Stat Sibiu îmbracă hainele festive ale lui Moș Crăciun și pornesc într-o călătorie prin cartierele orașului.
Cu instrumente variate, printre care se regăsesc trompeta, tuba și alte alămuri, muzicienii își propun să aducă bucuria Crăciunului în inimile locuitorilor. Din la Ștrand până în Arhitecților, din Vasile Aaron până în Piața Mare și Mihai Viteazu, această trupă de colindători împrăștie farmecul sărbătorilor.
Inițiativa a luat naștere în 2006, când Ion Istfan (care a scris partiturile) cu câțiva colegi, printre care și Gigi Popescu au decis să aducă bucurie prin colinde în cartierele Sibiului. La început, motivul principal era de a aduna un venit suplimentar, dar pe parcurs, oamenii i-au recunoscut și au așteptat cu nerăbdare venirea lor în fiecare an.
„Inițial, aveam dorința de a avea un venit în plus, însă oamenii ușor, ușor au început să ne cunoască. Spuneau că ne vor aștepta și la anul. De asemenea, bucuria copiilor au fost o altă motivație, când îi vedeam fericiți ne dădeau energia de a colinda mai departe”, spune Gigi.
Cu toate că scopul lor era de a împărtăși atmosfera sărbătorilor, unii locuitori au reclamat poliției locale că activitatea lor provoacă zgomot prea mare.
„Dacă pe perioada pandemiei nimeni nu zicea nimic, acum poliția ne mai întreabă dacă avem autorizație. Noi facem muzică, nu facem gălăgie”, ne mărturisește Gigi.
O lume dezbrăcată de toată slava omeniei întâmpină Crăciunul. Ne-am pierdut în teroarea urii și neatenției la om și pare că Dumnezeu-Omul Iisus Hristos vine inutil. Sau așa ne spun profeții guralivi ai înaintevederii oarbe. Cum inutilă este inteligența noastră, de vreme ce am creat inteligența artificială și omul (adică tu și eu) pare inutil. E provocarea clipei de acum. Să nu le dăm dreptate. Să nu mușcăm la nesfârșit din agurida răutății, continuând să ucidem din culpă singurul dar ce nu se poate lua de la noi: chipul Slavei lui Dumnezeu, măcar, deși, purtăm rănile păcatelor.
Renunțarea la răutate și ură, la indolență și mediocritate, ne aduce aproape de Betleem. Ne face martorii Nașterii. Ne dăruiește Nașterea ca mărturie și har. E vremea în care ni se cere propria convertire și propria arcuire pe dimensiunea noastră umană. Nu. Nu suntem mai buni unii decât alții. Ci doar mai umani, mai plini de dragoste și sens unii decât alții. Nu avem alt mod de a-I dovedi că Nașterea Sa contează pentru noi, că tot efortul mântuirii făcut de El pentru noi contează decât dacă propria noastră viață, propriul nostru mod de a fi devine viața cu El.
Betleemul se deschide ca o aulă de judecată. Suntem chemați să alergăm cu bucurie în întâmpinarea Cerului. Putem? Mai știm? Mai contează? Depinde de fiecare dintre noi și nu, nu merge să dăm mereu vina pe alții pentru propriile noastre jumătăți de măsură. Și nu, nu e simplu: jumătate de măsură plus jumătate de măsură nu dau o măsură întreagă, ci două jumătăți de măsură. Asumarea Betleemului înseamnă, de fapt, a construi un loc de odihnă lui Dumnezeu. Un spațiu în care El și Maica Sa se pot simți în siguranță. Dinaintea frigului din jur și a pustiei de răutăți și răni de moarte avem a da o singură mărturie: inima noastră!
Se vorbeşte mult de magia Crăciunului. Pentru unii stereotipiile cu corniţe de reni, moşi bucălaţi în haine roşii şi cascade de luminiţe sunt deja o fixaţie. Ca să nu mai vorbim de febra târgurilor şi sclipiciul beculeţelor colorate care tind să se aprindă odată cu începerea anului şcolar. Ce magie mai e şi asta, întinsă ca pelteaua pe pâine de cuţitele consumerismului care-ţi spintecă buzunarele şi ori ai, ori n-ai, dai! Măcar pe ceva, un flecuşteţ cu sclipici acolo, ca să te simţi şi tu „în rând cu lumea”. Dar dacă nu asta e, atunci unde este Crăciunul? Aici e nevoie de niţică imaginaţie!
Imaginaţi-vă că am fi păstori, adunaţi noaptea lângă un foc la marginea Betleemului acum două mii de ani, şi dintr-o dată am vedea o lumină mare strălucind deasupra noastră. Imaginaţi-vă că am călători în aceeaşi caravană cu magii, ascultând vorbele lor despre prorociile venirii Mântuitorului lumii, gata să se împlinescă şi în înfrigurarea aşteptării o stea strălucitoare ar călători cu noi arătându-ne calea.
Imaginaţi-vă mai mult, că am fi paiele din ieslea boilor pe care s-a odihnit Hristos la venirea Lui în lume. În locul acela, ferecat acum într-o stea de argint deasupra căreia ard luminos candele veşnic aprinse, încercaţi să vă aflaţi acum în gând. Iar dacă veţi reuşi să vă imaginaţi acestea toate, veţi simţi cum inima vi se umple de căldură. Acolo este Crăciunul. Şi atunci vi se va face dor de colinde româneşti, căci în căldura inimii veţi şti că nici un alt popor n-a vestit cu mai multă duioşie pe Mesia şi n-a numit-o cu mai multă gingăşie pe Născătoarea de Dumnezeu „Măicuţa Domnului”, ca românul.
Desigur, ar mai putea fi în scânteiuţele de zăpadă, pe care nu o mai merităm, în vocile teologilor plecaţi cu colindul pe la uşi, pe la fereşti, de care nu ne mai bucurăm, în mireasma de pâine proaspăt coaptă în casă pe care nu o mai ştim face, într-un pahar de vin curat pe care nu-l mai ştim dărui … Dar, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, ar fi timpul să vă pun sub brad şi o felie de Crăciun românesc din reţetarul propriu:
În satul bunicilor era întotdeauna cald şi bine. Viaţa se rotea în jurul bisericii, mică şi plină de sfinţi. Intrai în ea ca într-o carte cu poveşti, iar în icoanele împărăteşti Hristos zâmbea blând şi Maica Domnului era atât de frumoasă! Pentru credincioşia şi buna cuviinţă a românilor, Dumnezeu învăluia satul într-o hlamidă de zăpadă care scânteia în lumina albastră, pe care tot El o cobora în seara de Ajun peste cetele de colindători. În cântări minunate vestea naşterii lui Hristos era purtată cu bucurie. La toată casa era lumină, semn că vor fi primiţi cu drag, cu colaci calzi, nuci, mere coapte şi multe vorbe de duh. Şi nimeni, oricât de necăjit, nu rămânea lipsit sau înafara sărbătorilor. Postul se respecta cu sfinţenie. Naşterea Domnului era primită mai întâi cu Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun, unde venea tot satul în straie strămoşeşti şi, abia mai apoi, cu masa plină. Iar pe firul bucuriei tuturor, inimile noastre de copii se înşirau ca nişte mărgele. Aceasta era magia Crăciunului!
Iar dacă în noaptea de Crăciun crezi că eşti singur, priveşte potirul cerului în care ne găsim împreună toţi fraţii români şi creştini care au fost, care suntem şi cei care vor mai veni. Fă-ţi culcuş în inima ta de copil şi vorbeşte cu Hristos. El ţine în dreapta Sa toate cărările vieţii omeneşti şi pentru fiecare câte o invitaţie la praznicul veşniciei!
La mulţi ani binecuvântaţi cu credinţă, nădejde şi dragoste!
Fiecare dintre noi suntem parte, în aceste zile, dintr-o poveste. Șoapte de păstori, colind străbătut de aleasă emoție de magi, aplecare de suflet de către dăruitorul Moș, punte de tihnă între Cer și pământ. Însă unii oameni sunt ei înșiși poveste.
Când mi s-a spus prima dată despre Rareș Andrei Păuna, mi-a fost prezentat ca un ”tânăr balsam pentru suflet”. Iar unul din apropiații săi de la Academia Forțelor Terestre ”Nicolae Bălcescu” din Sibiu știe foarte bine că atunci când Rareș ”își desface pieptul pe scenă, iese sufletul și te învăluie…”
A cântat la Sala Palatului, în fața a 4.000 de oameni
L-am cunoscut pe Rareș Păuna la spectacolul ”Poveste de Crăciun”, de la Academia Forțelor Terestre. E student plutonier major în ultimul an (III) al acestei Academii și un artist care îți demonstrează, fără intenția de a o face, că stă doar în puterea oamenilor obișnuiți să fie… neobișnuiți.
Cântă de mic la chitară, a practicat o mulțime de sporturi, s-a îndreptat spre cariera militară și e o prezență impunătoare în mai toate activitățile școlii pe care o urmează. Ceva vreme în urmă, unul din oamenii dragi i-a ”prevestit” că va cânta la Sala Palatului. Și Rareș a atins visul cu vârful degetelor. A cântat în fața a 4.000 de oameni, aducând nemurirea pe o planetă muritoare.
A ales cariera militară pentru a-și apăra familia, prietenii și colegii
L-am întrebat pe Rareș de ce (l-)a ales cetatea lui Hermann. ”Am ales Sibiul datorită Academiei, pentru că am dorit să urmez cursurile Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu. Am stat patru ani de zile la Breaza, fiind absolvent al Colegiului Național Militar Dimitrie Cantemir și am decis, în urmă cu doi ani și jumătate, să vin să studiez la Sibiu, pentru că este un oraș minunat și Academia ne oferă foarte multe posibilități”.
Dragostea pentru familie și Neam au fost jaloanele călăuzitoare spre opțiunea de a se pune în slujba țării din așezarea de militar: ”Ideea de a urma o carieră militară cred că a venit atunci când am văzut prima oară militari. Și când am înțeles ce fac, de fapt, militarii. Ei practic se pregătesc pentru a-și apăra familia, pe cei de lângă ei. Și așa am decis că vreau să fac: să îmi apăr colegii, prietenii, familia. De aceea am ales să merg la liceul militar. De mic am fost o fire sportivă, mi-a plăcut să merg în cantonamente și am considerat că mi s-ar potrivi un cantonament continuu, așa cum e liceul militar”.
Cântă, de ani și ani, cu Cenaclul Flacăra
Rareș are o voce care te face să conștientizezi poate mai bine ca orice altceva că fără iubire e cumplit de trist să fii parte din această lume! A cântat pe scene mari ale țării, a fost aclamat și aplaudat de mii de oameni, în diferite concerte și a magnetizat publicul oriunde a dar frâu liber vocii sale. Am simțit-o pe ”propria emoție” în cadrul concertului de Crăciun de la Academie.
Se spune că în timp oamenii uită ceea ce ai spus, adesea chiar ceea ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată de ceea ce i-ai făcut să simtă. Butada aceasta pare că a fost spusă special pentru Rareș. O voce-colind, o prezență impunătoare și o sensibilitate rostuitoare.
Cum a început aventura muzicală a artistului Rareș? ”Cânt la chitară de la vârsta de șapte ani, atunci când m-am îndrăgostit de o fată căreia îi plăceau băieții care cântă la chitară. Și am zis că vreau și eu să cumpăr o chitară!”
Tatăl s-a învoit să îi cumpere chitară, dar decât să stea prăfuită pe un șifonier, l-a sfătuit să facă mai bine câteva cursuri de inițiere în această îndeletnicire muzicală. Gabriel Brutaru e omul căruia îi datorează primele lecții de chitară și cel care i-a deschis poarta către un univers cu totul seducător. L-a fascinat experiența, sunetul acela mistuitor de drag, cu care și-a învăluit tot freamătul adolescentin.
Și a urmat prima întâlnire providențială cu succesul: ”În 2010, în 5 noiembrie, vedeam la televizor imagini și videoclipuri cu Cenaclul Flacăra. Adrian Păunescu murise. Am fost hipnotizat practic de ceea ce se întâmpla în acele vremuri, de versurile acelor cântece și de ceea ce transmiteau artiștii! Am dezvoltat o pasiune pentru muzica folck și am încercat să cânt și eu ce auzem la ei. În 2016, am văzut o postare pe facebook că se organizează o întâlnire remember Cenaclul Flacăra, la un local din București și le-am spus părinților că vreau să merg. Ei au sunat și au vorbit cu o doamnă: «Uitați, doamnă, trage copilul de noi să mergem la spectacol». Și doamna a spus: «Cum copil? Păi câți ani are?» «Are 14 ani.» «Păi cum se poate la 14 ani să asculte Cenaclul Flacăra?» «Păi uitați, așa și așa, cântă și el la chitară…» Până la urmă am fost, și îi mulțumesc pe această cale Mariei Simion, organizatoarea evenimentului, că m-a ajutat să mă promoveze la Cenaclu și să îmi ofere de atunci un loc, cu câte cinci minute la începutul fiecărui spectacol, să cânt în deschiderea lor. Pentru mine a fost absolut minunat să pot să încep așa, să ajung pe scenă, în fața oamenilor, să cânt și, practic, să am această experiență. Ulterior, în 2018, am întâlnit un alt om minunat, Mihai Napu, căruia îi mulțumesc, și acest om este cel care m-a clădit să ajung cel ce sunt astăzi, pe partea artistică. Dumnealui, la primul concert în care am cântat împreună, mi-a promis că am să ajung să cânt la Sala Palatului. Peste un an de zile am ajuns să cânt la Sala Palatului, la Remember Cenaclul Flacăra, în 2019, în fața a 4.000 de oameni. Pentru mine a fost un moment cu totul special, pentru care îi mulțumesc și lui Andrei Păunescu!”
”Pentru a putea să îmi mențin echilibrul emoțional, am nevoie de muzică”
De ce muzica folk? ”Iubesc muzica folk și încerc să cânt și să promovez pe unde am posibilitatea acest gen de muzică, pentru că este genul care transmite poezia prin muzică, ceea ce este foarte important. Și de câte ori am ocazia și pot participa la evenimente alături de Cenaclul Flacăra, merg, pentru că sunt evenimente care contează nu doar pentru noi, artiștii, ci și pentru oameni, pentru ceilalți”.
În tot acest excurs muzical, a adunat o mulțime de premii, distincții, în diverse festivaluri, concursuri de gen. Însă nu pe acestea le consideră a fi cele mai importante: ”Nu este de ajuns ca eu să fiu cel evidențiat, ci prin mine și ceilalți să ajungă să arate ceea ce pot, să își dovedească sensibilitatea și aplecarea spre cultură”. De aceea Rareș cântă și face echipă cu ceilalți colegi de la Academia Forțelor Terestre din Sibiu, o școală de tradiție și renume inclusiv în cultivarea și promovarea artistică a studenților de aici.
”Acest lucru l-am realizat prin participarea la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde am fost invitați de către domnul Constantin Chiriac, să participăm cu un moment, continuă Rareș povestea. Inițial era vorba de un spectacol. Însă după cum ne-am prezentat și după cum am reușit noi, studenții, să realizăm acel spectacol de o oră, am putut participa cu opt reprezentații de câte o oră, unde am putut bucura pe ceilalți, publicul, cu un mesaj de pace, de iubire, de joc în tranșee. Au fost colegi care au dansat popular în tranșee, amintind cum românii, eroii noștri din veacuri, dansau pentru a putea trece peste greutățile războiului. A fost un mesaj puternic, am fost apreciați și mă gândesc de fiecare dată cu bucurie la acele momente. Pentru niște studenți militari, să ajungă să aibă prestații cultural-artisitce în fața unui public internațional, în cadrul unui festival de o asemenea anvergură, mi se pare o minune!”
Cariera militară e, dincolo de orice altceva, o vocație. Cu rigorile, principiile ei sănătoase, cu un mod de viață asumat. ”Până acum am reușit să îmbin foarte bine viața cazonă cu cea artistică, ne spune Rareș. Pentru că mediul militar este unul foarte riguros, iar scăparea mea este muzica. Pentru a putea să îmi mențin echilibrul emoțional, am nevoie de muzică și reușesc să fac asta. Există o armonie între armată și muzică. De altfel, și noi cântăm în marșuri. Avem nevoie de muzică”.
Colindul, adăpost identitar
Rareș Păuna este un om-colindă. De aceea am vrut să știu ce reprezintă pentru el ceea ce cântă și încântă în aceste vremuri de Sărbătoare. ”Colindele înseamnă bucurie, legătura dintre trecut, prezent și viitor. Atunci când asculți un colind, sufletul îți este liniștit, îți este împăcat. Simte liniștea pe care ți-o oferă această sărbătoare a Nașterii Domnului. De fiecare dată, în fiecare an, abia aștept să vină Crăciunul, pentru a putea începe să colind. Pentru că îmi pare că în această perioadă oamenii sunt mai apopiați unii de ceilalți, simt altfel, trăiesc altfel și așteaptă cu toții minunea Nașterii Mântuitorului”.
Iar aceste valori identitare nu le poate înțelege decât în contextul iubirii de țară, de datorie față de neamul său: ”Începând cu cei care au format această țară, acest stat și terminând cu cei care se nasc acum în această țară, totul din jurul meu mă face să simt și să trăiesc românește. E o datorie a noastră, a celor care trăim în această țară, să facem lucrurile în așa fel încât să o ducem mai departe. Dragostea aceasta față de țară a venit de la sine. A fost pur și simplu permanent gândul că noi putem vorbi în română, că ne putem înțelege, că îi avem aproape pe frații, părinții, bunicii noștri, vorbind, trăind și simțind românește”.
Pacea și iubirea, antidotul războaielor absurde
În contextul dramelor de dincolo de granița României, al acestui război absurd, l-am întrebat pe Rareș cât e de pregătit pentru a face față unei astfel de provocări: ”Nu știu cât de pregătit poți fi pentru o astfel de situație, pentru că războaiele sunt crunte. Însă tindem către a ne pregăti cât mai bine pentru viitoarele posibile conflicte. Sper să nu fie cazul, însă noi continuăm pregătirea, să fim în măsură să facem față și să dăm tot ce e mai bun din noi pentru a fi acolo unde trebuie să fim. Văzând ce se întâmplă în jurul nostru, trebuie să ne pregătim profesional (adică exact ce facem noi în Academie), însă cel mai mult e necesar să ne pregătim sufletește. Să ne punem gândurile în ordine și să promovăm cât mai mult acest mesaj de pace, de iubire, pentru că nimeni nu își dorește războiul”.
De cele mai multe ori, nu putem vedea decât cum ceilalți sunt diferiți de noi. Dar dacă ne uităm cu mai multă atenție, vom vedea, mai cu seamă, cât de asemănători suntem cu cei ”diferiți”. Rareș e doar o voce a sufletului fiecăruia dintre noi. El a ales să exprime, cum știe el mai bine, aceste asemănări. Prin voce, prin dăruire, prin dragostea de ai lui, prin profesia și vocația pentru care se pregătește. Prin ”Povestea de Crăciun” în care ne invită să îl însoțim.
Rețineți acest nume! Și așezați-l la suflet. Cu siguranță vă veți intersecta de acum cu el: Rareș Andrei Păuna.
Finalul anului 2023 i-a adus Alexandrei Hudea, sportiva de aur a Mediașului, un stagiu de pregătire de 3 săptămâni în Antalya.
Cu acest prilej Alexandra a luat startul în tradiționala cursă de 5000 de metri, intitulată Koniaalty Short Race.
Sportiva pregătită de antrenorul Vasile Ibășfălean a încheiat proba pe poziția a doua, fiind depășită de colega ei Mihaela Blaga de la clubul Mica Romă din Blaj.
Pe lângă titluri naționale la cros la diverse probe, atleta medieșeană a obținut rezultate deosebite și la competiții internaționale, de la Campionatele Balcanice U20 până la Campionatul European de Atletism din Israel.
Aceste performanțe au fost obținute atât la nivel individual cât și sub tricolor, fiind selecționată în lotul de juniori al României.
De asemenea Alexandra Hudea și-a apărat în 2023 în Spania titlul de campioană europeană obținut de clubul Mica Romă din Blaj.
Este agent șef adjunct în Săliște, iar anul acesta a obținut locul I la Festivalul Național de muzică organizat de Centrul Cultural al MAI.
Iulia-Maria Banciu este pasionată încă din copilărie de muzica populară, iar până în prezent a participat la mai multe emisiuni și festivaluri folclorice.
De asemenea, colaborează cu folclorice cunoscute din țară, printre care se numără Ansamblul Profesionist Cindrelul Junii Sibiului” și Ansamblul Jidvei România.
Povestea polițistei din Săliște a fost postată pe pagina IPJ Sibiu.
„Ea este Iulia, colega noastră iar în Ajun de Crăciun am invitat-o să vă colinde!
Banciu Iulia-Maria este agent șef adjunct de politie și lucrează în cadrul Poliției Orașului Săliște.
Absolventă a facultății de Drept “Simion Bărnuțiu” Sibiu, a devenit colega noastră în anul 2016, fiind încadrată din sursă externă.
“Provin din Mărginimea Sibiului, mai exact, din comuna Tilișca și reprezint cu mândrie și onoare aceeași zonă folclorică.
Pasiunea pentru muzică populară mi-a fost insuflată de bunicile mele și de mică mi-a plăcut să fiu pe scenă și să încânt oamenii care mă privesc și mă ascultă.
Am participat la mai multe concursuri naționale de muzică populară unde am obținut diverse premii, însă cel mai important a fost locul I obținut la Festivalul Național de muzică organizat de Centrul Cultural al MAI, în acest an.
Am participat la numeroase festivaluri si emisiuni, printre care amintesc festivalul “Cântecele munților” si emisiunea “Tezaur Folcloric” și am colaborat cu ansambluri folclorice, îndeosebi cu Ansamblul Jidvei România și Ansamblul Profesionist Cindrelul Junii Sibiului”.
Felicitări, Iulia!
Crăciun Fericit tuturor!”, este mesajul postat de Poliția Sibiu pe Facebook.
Într-o postare pe facebook, Daniela Cîmpean, Președinta Consiliului Județean Sibiu apare colindând ”Vin colindătorii, cum veneau odată…”, alături de corul seniorilor de la Crucea Roșie, filiala Sibiu.
Colindătorii fac parte din Clubul de Aur al Crucii Roșii și reunește un grup de vârstnici de aproximativ 25 de persoane. Aceștia se întâlnesc săptămânal și fac diferite activități caritabile.
În această săptămână, au expus mai multe icoane pictate pe sticlă, realizate de ei, în Piața Mică. De-a lungul anului, membrii ”Clubului de Aur” fac diverse activități pentru folosul oamenilor.
”Ne îmbrăcăm toți în costume populare. O parte dintre acestea sunt făcute de noi. La colindat mergem din 2012. Majoritatea dintre noi sunt oameni care trăiesc singuri. În grupul nostru, cea mai tânără membră are 64 de ani și cea mai vârsntică 91, dar ea nu a putut veni, din cauză că nu se simțea prea bine”, ne-a declarat, de curând, Vâcă Rodica, membră a Clubului de Aur.
În fiecare colț al lumii, sărbătoarea Crăciunului este însoțită de tradiții și obiceiuri specifice fiecărei culturi.
Iată o privire asupra modului în care diferite țări sărbătoresc acest eveniment plin de magie.
Marea Britanie: Carte Poștală, Crakers și Secret Santa
În Regatul Unit, luna decembrie este marcată de tradiția schimbului de cărți poștale frumos decorate, care sunt expuse în case până în luna ianuarie. Un alt obicei britanic de Crăciun este reprezentat de „crakers,” bomboane mari de hârtie strălucitoare, care ascund mici cadouri și o coroniță ce se sparge în timpul cinei festive. De asemenea, tradiția Secret Santa, unde membrii unei familii sau ai unei comunități devin Moș Crăciun secret pentru altcineva prin tragere la sorți, aduce un strop de surpriză și bucurie în perioada sărbătorilor, potrivit news.ro.
Germania: Piețe de Crăciun și Prăjitura „Casa Vrăjitoarei”
Germania, țara în care s-a născut tradiția Crăciunului, sărbătorește începând cu 6 decembrie, alături de Moș Nicolae. Celebrele piețe de Crăciun germane oferă atmosferă feerică și produse tradiționale. Nemții se bucură și de prăjitura tradițională „casa vrăjitoarei,” un deliciu format din pastă de migdale, pască și fructe confiate.
Spania: „Nochebuena” și Cina cu Fructe de Mare
În Spania, pe 24 decembrie, se celebrează „Nochebuena.” Familiile participă la slujba de Crăciun și apoi savurează cina bazată pe fructe de mare. Nuga („turron”) este desertul apreciat în această perioadă.
Grecia: Decorații cu Barca și Sărbătoarea Morților
Grecii decorează casele cu mici bărcuțe, emblema națională, cu ocazia Crăciunului. Pe 24 decembrie, oamenii merg la slujbă și apoi consumă fructe uscate. Pe 25 decembrie, ei sărbătoresc și Ziua Morților, mergând în cimitir pentru a aduce omagii celor dispăruți. Cadourile sunt oferite pe 1 ianuarie, de Sfântul Vasile.
Italia: Crăciunul cu Timp Prolongat și Befana
În Italia, Crăciunul durează trei zile – din 24 decembrie până pe 26 decembrie. În această perioadă, italienii oferă dulciuri membrilor familiilor și vecinilor. Cadourile sunt aduse de Moș Crăciun, Bobo Natale sau Gesy Bambino. La Befana, o vrăjitoare emblematică, aduce bomboane copiilor cuminți și bucăți de cărbune celor ștrengari pe 6 ianuarie, de sărbătoarea Regilor.
Canada: Întâlniri cu Moș Crăciun
În fiecare an, Canada marchează sosirea lui Moș Crăciun printr-o mare paradă de Crăciun, unde copiii au ocazia să se întâlnească și să-i scrie scrisori lui Moș. În seara de Crăciun, canadienii pregătesc lapte și biscuiți pentru vizita nocturnă a lui Moș Crăciun, perpetuând o tradiție plină de bucurie și așteptare.
În Rusia, Crăciunul este sărbătorit pe 7 ianuarie, iar pregătirile încep cu o zi înainte. Oamenii participă la slujba de Crăciun la biserică și servesc o masă tradițională cu gâscă umplută cu mere, votcă și ceai. Firimiturile de pâine lăsate pe masă în timpul nopții sunt o amintire adusă celor decedați, iar copiii primesc cadouri în noaptea de Revelion.
Mexic: Sărbătoarea Posada și Joaca cu „Piñata”
În Mexic, sărbătoarea Posada are loc între 16 și 24 decembrie. Oamenii, organizați în grupuri mici, trec de la o casă la alta pentru a cere ospitalitate, recreând călătoria lui Iosif și a Mariei. În timpul festivităților, se roagă, reconstituie scena Nașterii Domnului și copiii se bucură de „piñata”.
Mai multe persoane suspectate că plănuiau atacuri în perioada sărbătorilor au fost arestate în Austria şi Germania, potrivit ziarului german Bild, citat de AFP.
Poliţia germană a anunţat sâmbătă seara că efectuează percheziţii în catedrala din Köln (vestul oraşului) cu ajutorul câinilor, în urma unui „avertisment de pericol” emis pentru noaptea de Anul Nou, scrie News.ro.
„Chiar dacă informaţiile se referă la ajunul Anului Nou, începând din această seară vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a asigura siguranţa vizitatorilor la catedrală în ajunul Crăciunului”, a declarat şeful poliţiei din Köln, Michael Esser, citat într-un comunicat.
După slujba de seară şi „de comun acord cu responsabilul cu securitatea capitlului catedralei”, catedrala a fost percheziţionată cu câini speciali dresaţi în acest sens, a precizat poliţia.
„Duminică, toţi vizitatorii vor fi supuşi unui control înainte de a intra în lăcaşul de cult”, se arată în comunicat. „Poliţia recomandă oamenilor să nu aibă genţi la ei şi să ajungă devreme la slujbă”, a adăugat acesta.
Potrivit sursei citate mai sus, ţintele acestor atacuri ar putea fi slujbele de Crăciun din Köln, Viena şi Madrid.
În cursul serii, poliţia din Köln şi Viena a indicat că îşi intensifică măsurile de securitate din cauza unei posibile ameninţări.
Crăciunul este o perioadă magică, plină de tradiții și obiceiuri, iar în diverse regiuni din România, superstițiile adaugă o notă aparte sărbătorilor.
În Ardeal, tradițiile de Crăciun își începeau desfășurarea încă de la Sfântul Nicolae (6 decembrie). Din seara de 5 decembrie, fetele se adunau în grup și frământau plăcinte, pregătindu-le pentru a fi unse cu ou în ziua următoare. La ora 9 seara, flăcăii își făceau intrarea și începeau petrecerea, potrivit educarpatia.com.
În aceeași zonă, exista și obiceiul ca în noaptea de Crăciun, tinerii să arunce boabe de porumb strigând cu entuziasm: „Rod în cucuruzi!”.
Tot în Ardeal, în această perioadă, comunitatea formează „butea junilor,” alegând gazda care va găzdui acest obicei pe durata sărbătorilor. Cu o săptămână înainte de Crăciun, feciorii din sat aduc gazdei diverse bucate, care vor constitui masa ospățului de Crăciun. Butea Junilor devine astfel, un eveniment care aduce comunitatea mai aproape și păstrează vie tradiția colindatului și a ospățului în perioada sărbătorilor
În Moldova, în noaptea de Ajun, există o superstiție care spune că nimic nu ar trebui aruncat din casă pentru a asigura un an roditor și plin de belșug.
În regiunea Banat, tradiția spune că în noaptea de Ajun, oamenii nu au voie să stingă focul din casele lor. Acest gest este considerat un simbol al speranței pentru un an plin de lumină.
În dimineața de Crăciun, tradiția spune că ar trebui să ne spălăm cu apă curată în care am pus o monedă de argint. Se crede că această practică aduce purificare și sănătate pentru tot anul, asemenea argintului care rămâne strălucitor.
Suntem în prag de sărbători, orașul este împodobit, casele sibienilor sunt luminate, iar mesele îmbelșugate. În mai tot orașul răsună colinde, în vreme ce miresme de cozonaci, de turtă duce și felurite preparate tradiționale îmbată cu seducția lor trecătorii. Oare a fost tot timpul așa?
Vă invit să facem un exercițiu de imaginație. Închideți ochii (nu acum, ci după ce terminați de citit articolul!) și încercați să vă închipuiți că sunteți în Sibiul de acum 200 de ani.
Ca să vă fie mai ușor, l-am rugat pe Rafael Țichindelean, absolvent al Facultății de Științe Socio-Umane, Departamentul Istorie, actualmente masterand la ”Protejarea și Valorificarea Patrimoniului Istoric” (ambele în cadrul ULBS), să caute în arhivele presei de oarecând despre cum sărbătoreau sibienii Crăciunul în secolul XIX.
”Tradițiile sărbătorilor de iarnă porneau încă de la începutul postului, urmând cu Sfântul Andrei, apoi cu Sfântul Nicolae, Crăciunul și, în final, Revelionul. Cât despre Crăciun, oamenii erau foarte religioși pe atunci. Crăciunul însemna cu adevărat Nașterea Domnului Iisus Hristos’’, ne asigură Rafael.
În ceeea ce privește bradul, un simbol inconfundabil al Crăciunului, Rafael e de părere că a ajuns în spațiul sibian să fie tratat ca simbol al Crăciunului încă din 1852, ”adus prin filieră germană, dar e posibil ca acest element să fie mai vechi. Pomul de Crăciun era împodobit cu lumânări, conuri, colaci și alte podoabe făcute manual, conform unui articol din Gazeta Transilvaniei. Tradiția de a pune cadouri sub brad exista și pe atunci, iar ele constau din jucării, haine, chiar și cărți la familiile mai înstărite. Cadoul era ceva simbolic”.
Rafael Țichindelean
Colinda, cânt nemuritor
Colindele sunt cu adevărat simbolul Crăciunului. Împletite cu mireasma de cozonaci și sunetul de clopoței, crează ambientul sărbătorilor: ”Colindele, în perioada de care vorbim, erau cântate în pincipal la sate, dar am găsit aspecte și în ceea ce privește practica colindatului la oraș. Încă de la 1853 în presa sibiană vedem termenul de mers la colindat ca fiind vechea tradiție a colindatului, astfel se dovedește o continuitate a acestui obicei, conform Telegrafului Român. Mesajele colindelor de pe atunci surprindeau aspecte religioase sau aspecte tradiționale. Cât despre colindători, aceștia nu puteau merge chiar la orice casă; fiind o diversitate culturală, locuitorii avea datini diferite ale sărbătorilor de iarnă. De sărbători era un pic mai abundentă masa, ținând cont că în timpul anului mâncarea era sărăcăcioasă. În secolele de care vorbeam nu prea existau țărani români în Sibiu, locuitorii din interiorul zidurilor cetății erau în principal nobili sași și maghiari înstăriți. Deci mesele lor erau unele bogate. În anul 1852, Gazeta Transilvaniei prezintă un caz în care vorbea de o perioadă destul de săracă pentru românii de atunci și un om declară că după ce a tăiat porcul, a rămas cu un cârnat cât era degetul lui mic de la mână și o bucată foarte mică de costiță. Avea neamuri multe, obligații și nici porcul nu era prea mare. Multe dintre ele s-au păstrat până astăzi. Primul articol era de elogiu, urma apoi situația politică”, ne spune Rafael.
Cum mergeau oamenii la colindat?
”Dintre junii care mergeau la colindat era ales unul, mai meșter la vorbă, așa, care strângea banii, darurile și mulțumea gazdei pentru daruri. Și mai era ales unul mai pricăjit, care era cal; nu era numit întâmplător așa, ci el avea misiunea de a căra darurile. Aceștia erau omeniți cu colaci, pâine sau arareori bani, iar dacă gazda era mai înstărită, primeau un picior de porc. Vestimentația colindătorilor era formată dintr-o căciulă din lână de oaie, un fel de manta pe care o foloseau pe timp de vreme neprielnică, haine groase peticite. Colinda, sărbătorile de iarnă implicit, erau folosite și cu scop politic uneori”, adaugă Rafael.
Poveștile de Crăciun, cadouri dintodeauna
Presa din perioada aceea păstrează foarte multe povești, cu oameni normali și istorisiri despre oameni, despre capriciile vremii. În plus, în perioada Crăciunului se publicau foarte multe cărți de cult religios, cântări religioase sau colinde, ne povestește Rafael.
Povestea Crăciunului are rădăcini adânci. Pe lângă faptul că este o sărbătoare creștină, ea este și un motiv de unire a oamenilor de toate religiile prin simbolurile universale ale acestuia.
