Cobor din mașină și pun piciorul pe străzile înguste ale satului Fântânele. O localitate ce aparține administrativ de orașul Săliște. Cunoscută și cu numele de Cacova sau Cacova Sibiului, satul aflat la cca 25 de km de Sibiu este unul dintre cele mai vechi așezări din Mărginimea Sibiului, având prima atestare documentară în anul 1322.

Primul tablou ce-l am în fața mea este format dintr-o turmă de oi, mânată de un ciobănaș, Florea. În fața ei, case specifice mărginimii, cu garduri de piatră și acoperiș de țiglă, dar „invadate” și de construcții noi, moderne, împrejmuite de garduri de tablă. Deasupra caselor numai verde, o perdea forestieră stă de strajă satului în formă de potcoavă.

Intru în vorbă cu ciobănașul. E ora douăsprezece a amiezii. Îl întreb dacă găsesc pe cineva cu care aș putea sta de vorbă despre satul de ieri și de azi. „La ora aceasta nu găsești pe nimeni de-al locului acasă, toți sunt plecați la câmp, au otavă de strâns”, îmi răspunde. „Și nu este niciun magazin aici, bar, ceva?” Din experiența mea de prin sate, știu că magazinele sătești sunt adevărate izvoare de informație. „Avem un magazin, dar e deschis două ore dimineața, două seara. Nu au vreme oamenii de stat la băut în toiul zilei”, spune apăsat Florea. „Și eu mă duc, las aste oi aici la grădină, merg să dau apă la iepe și la mânji, și merg la otavă”, continuă, închizând poarta grădinii în acest timp.

„Eu nu aud, nu aud!”

Nu mă las descurajat, trebuie să fie cineva care rămâne paznic peste acest sat uitat de vreme, nu de turiști, așa că îmi continui drumul către deal. Într-adevăr acest sat pare pustiu, glas de om nu se aude. La un moment dat mi se pare că cineva deschide o poartă, așa este. Mă îndrept bucuros către ea, gata să mă bag în seamă cu persoana respectivă. Din curte iese o bătrânică. O salut respectuos: „Săru mâna, mamaie! Ce faci? Ai timp o țâr să stăm de vorbă?” Bătrânica, puțintică la trup, îmbrăcată într-o rochie bătrânească cu pestelcă peste, dă un pas înapoi, se uită mirată la mine, are pe cap un batic albastru, face un pas în față de data aceasta, iar din gura care pare să nu mai aibă decât gingiile strigă, de răsună toată valea, cu un glas pițigăiat: „Eu nu aud, nu aud!” Dau și eu un pas înapoi eu de data aceasta. Îi fac un semn că am înțeles și strig la ea, în speranța că totuși poate aude puțin: „Am înțeles! Mulțumesc oricum!”

Acasă la nea Dan, păstor născut din neam de păstori

Dau din cap și calc apăsat mai departe pe drumul făcut din pavele. Nu am mai văzut așa ceva, mă gândesc că o fi proiectantul să mimeze piatra cubică. Mă întreb cât de rezistente sunt. În fine, nu sunt eu în măsură să judec, nu sunt drumar. Tot mergând pe ulițele prăfuite, dau de un domn care pune ceva în mașină (Esteee! Populație). Îl salut, mă prezint. Am norocul să dau chiar de preotul din sat, un bărbat tânăr, până în 40 de ani, foarte amabil. E împreună cu doamna preoteasă și fetița lor. Pare grăbit, pe sene că are treabă la biserică. Îl întreb dacă știe pe cineva care mă poate ajuta în demersul meu. Îmi spune că ar fi un om, Dan Hanzu, fratele fostului primar al Săliștei, Ilie Hanzu, care a scris și monografia satului Fântânele.

„Sar în sus” de fericire. Mă duce la poarta vârstnicului. Are 72 de ani, Batem la poartă, e încuiată. Încep să-mi mai pierd din avânt. „Nu e acasă, este în câmp, la otavă”, se aude o voce de la o casă vecină. Mă uit cu înțeles la omul din fața mea și dau să plec, dar poarta lui nea Dan se deschide și se arată un moșuleț îmbrăcat cu o cămașă albastră și pantaloni negri. La mijloc este încins cu un brâu vechi, iar pe cap poartă o pălărie de paie, care îi ascunde părul nins de ani. Intră în vorbă cu noi, îi explic ce vreau de la dumnealui. Acceptă bucuros. Mă ia în casă la el și mă așază pe un scaun. Pe masa din fața mea sunt numai pastile, toate puse pe niște ziare religioase. Se așază moșnegește și în spatele lui observ un fel de altar plin de icoane. E și Sf. Arsenie Boca, care se uită pătrunzător la mine. Știe el că am făcut eu ceva.

„Să nu ai tu Paștele lui Dan, dacă dă vreo lapoviță pe aici prin câmp”

Îl întreb pe nea Dan dacă e singur acasă. Îmi răspunde că da, nevasta lui e plecată cu oile, el nu mai poate să umble, l-au ajuns bătrânețile. Iar băiatul (n.r are și un băiat de 40 de ani, neînsurat, a insistat să menționeze) e la un târg la Hațeg, să vadă dacă găsește vreun berbec. Tot el se ocupă și de stână, are 200 de oi, de toate are grijă singur, zi și noapte. Tot l-a îndemnat tătâne-su să meargă la școală, dar dacă băiatului i-a plăcut mai mult viața de cioban, nu a avut ce să-i facă.

„E greu să fii cioban. Acum mai mulți ani am avut pe aici mai mulți oameni din Orlat la muncă, era pe vremea colectivelor. Înainte de Sărbătoarea Învierii au venit la mine după miei și după brânză. Erau doi, înainte să plece unul dintre ei îmi spune: «Paști fericit, Dane!», dar acela care a venit cu el și a fost cioban îmi face cu ochiul și îi spune tovarășului său: «Să nu ai tu Paștele lui Dan, dacă dă vreo lapoviță pe aici prin câmp». Așa a și fost, a dat o lapoviță de a venit râul Sibielului și a lovit direct în pod. Nu am putut trece pe el că era numai apă, să moară oile de foame două zile!”

Ciobănitul și pomicultura, aproape pe cale de dispariție

De veacuri oamenii din Cacova se ocupau cu creșterea animalelor, fiecare gospodar avea vaci, oi, dar și cu pomicultura. „La fel ca Sibiel, dacă vă uitați până la gară, câmpul e același. Am avut pomi și sus, dar a venit ursul și i-a stricat, nu mai e nimic. S-au împădurit livezile, nu le mai cosește nimeni. Nici vaci nu mai sunt. Din aproximativ 400 de vaci, 20 de perechi de boi (n.r. cai erau mai puțini la început, apoi s-au înmulțit, a ajuns să avem în sat și 180 de cai), câți erau după Al Doilea Război Mondial, nu prea au mai rămas. Acum nu mai lucră nimeni cu calul, cine îi are îl ține de frumusețe. Din 40 de ciobani mai sunt patru, care au fiecare în jur de 200 de oi și unul care are vreo 60, le ține aici prin sat (e vorba de Florea).

Înainte mergeam cu căciulile de astrahan, un tren de căciulari călătorea până la Blaj, la Alba la târguri. Acum nu mai face nimeni căciuli, nici nu le poartă, nici la biserică de Crăciun, au toți cu cozoroc. Dar nici nu mai este iarnă, nu mai sunt ținuți oamenii în frig, căci dacă erau ținuți, să vezi cum purtau toți mănuși, fular, cheptar. Cheptar de piele nu-și mai face nimeni. Au murit cojocarii, a murit și potcovarul Voinea Nicolae. Nu mai sunt meșteri pe aici”, îmi mărturisește gazda mea. „Dar cu pământul cum stați în sat?”, îl întreb.

Se uită ciudat la mine și îmi spune: „Agricultură nu se făcea pe aici, pământul e rău, sunt câmpuri mici, din recolta de toamnă nu scoteau nici să le dea la găini. Oamenii puneau grâu doar să nu pună doar cartofi sau cucuruz, cum era vorba. Acum nu poți pune nici atât, că-ți strică recolta porcii. Și dacă ai făcut gard, tot ți-l sare porcul. Când a dat puțin în lapte, e gata cucuruzul”.

„Noroc că vin aceștia, că altfel biserica ar fi goală”

Nea Dan vorbește cu îngrijorare și regret. Lumea pe care o știa acesta aproape că a asfințit. Mă uit compătimitor la acesta și îi întreb: „Și oameni de ai locului mai sunt pe aici?”. „Acum în sat sunt mai mulți venetici. Și la biserică dacă te duci, nu vezi mai mult de trei patru bărbați din sat, restul sunt domni cu cabane. Noroc că vin aceștia, că altfel ar fi biserica goală. Este plin de cabane, tot satul e cumpărat aproape”, o spune ca o concluzie gazda mea.

O parte din povestea lui Ion

Dau să ies din curtea lui nea Dan, dar înainte să fac un pas în afara acesteia, îmi spune: „Hai să-ți dau o bucată de brânză”. Ce fel de om să fii ca să îl refuzi! Am mers în cealaltă curte, care este peste drum. Intrăm într-un beci și desface o budană. De acolo pune o bucată în două pungi, să nu curgă zerul, și mi-o întinde. Îi mulțumesc pentru cadou și înainte să plec îmi explică traseul pe care să-l apuc ca să văd tot satul și chiar locul unde s-au filmat câteva secvențe din Ion.

„A dat și tata o căruță”, îmi spune vârstnicul. E adevărat, Fântânele e foarte potrivit pentru a filma peisaje pitorești. „Să vezi numai scena în care a îngropat-o pe Ana! Tot satul a venit să vadă momentul când o va îngropa pe actriță, dar au avut o surpriză. Îngropată a fost o paiață, iar actrița stătea să bea cafea aproape de groapă”, povestește râzând nea Dan.
Cu această poveste îmi mai salut odată gazda și de data aceasta chiar o iau din loc cu punga cu brânză în mână și foarte binedispus. Am discutat multe cu gazda mea, dar nu am putut cuprinde totul într-un simplu reportaj.

„Vine ursul pe aici?”

Calc din nou pe străzile prăfuite și înguste ale Fântânelelor, am gustat din brânza de la nea Dan și mi s-a făcut sete, văd un sătean la un izvor care își umple niște sticle cu apă. „E bună de băut apa, bade?”. Omul cu care m-am întâlnit are în jur de 60 de ani, brunețel la chip, are o față rotundă mărginită cu un păr negru, aproape încărunțit și cu o barbă la fel. Se uită curios la mine. „Da, e bună, ia de bea” și îmi întinde o sticlă. Am băut, ce aveam să fac? Este o apă extraordinar de bună, se vede că vine din munte. Îi mulțumesc nenișorului și îl întreb cu ce se ocupă.

„Apăi cresc iepuri, am niște iepuri atâta de mari!”, îmi răspunde. Dimensiunile pe care mi le arată mă fac să cred că are miei, nu iepuri, dar îmi dau seama că crește uriași germani. „Și? Vine ursul pe aici?”, îi spun în glumă. Îmi zice că da. „Numai noaptea?” „Ba și ziua!”, îmi răspunde. Îl salut respectuos și îmi continui drumul. Vreau să merg la biserica „Sfântul Nicolae”. O văd, e ridicată pe un deal, dovadă că trebuie să urci și niște trepte ca să ajungi la ea, iar cimitirul e mai sus de biserică. De acolo se vede tot satul și nu numai. E o priveliște impresionantă, cred că și morții sunt alinați că au fost îngropați în acest loc.
Nu zăbovesc prea mult, trebuie să ajung la Sibiel.

Pe drum îmi dau seama că am punga cu brânză. Și îmi amintesc că ursul vine și ziua. Da, îmi fac deja câteva scenarii, sunt cu ochii în patru să nu mă urmărească ursul ca să îmi ia viața, mâncarea sau amândouă. Dar mă urmărește un câine lățos, bătrân. Ba nu, doi! De fapt sunt trei! Vorbesc cu ei, par destul de docili, se iau după un mine un timp, dar mă lasă să plec mai departe fără „taxă de protecție”. „Yes”, am scăpat nevătămat și de data aceasta, dar rămâne ursul, care poate apărea oricând. Dar nu apare, poate preferă mai mult oile și mai puțin brânza…

Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.