Invitatul lunii februarie la Casa Ille et Vilaine din Sibiu a fost Antonia Noël, expert și consultant în comunicare și relații interumane, tema conferinței susținută în mod gratuit fiind „Cum să comunic mai bine în familie și în societate? – Tehnici de comunicare relațională”. Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului Sibiu 100%, Antonia Noël a vorbit despre „igiena relațională” în familie și în afara ei, dar și despre tehnicile prin care putem să depășim o comunicare defectuoasă.
Ați declarat că în conferințele și atelierele dumneavoastră îi ajutați pe oameni „să comunice eficient”, prin metoda ESPERE. Ce presupune această metodă și în ce măsură apreciați că dă rezultate?
Da, meseria mea constă în a-i ajuta pe oameni să comunice mai bine unii cu ceilalţi. O comunicare este eficientă atunci când, într-un schimb cu cel de lângă mine, nu doar transmit un mesaj şi mă fac înţeles ci, mai mult, reuşesc să ies împlinit în urma acestui schimb. Jacques Salomé, fondatorul Metodei ESPERE©, vorbeşte de un coeficient de relaţionare, care ne defineşte ca oameni, dincolo de coeficientul de inteligenţă sau cel emoţional. Să ai un coeficient de relaţionare mare înseamnă să ştii să dezvolţi relaţii sănătoase, din care şi tu, şi interlocutorul tău, să ieşiţi împliniţi, cu un aport de energie crescut. Metodă ESPERE© este o pedagogie a comunicării, care ne ajută, prin tehnici şi instrumente practice, să ne dezvoltăm comunicarea relaţională cu cei din jur. Limbajul nostru (verbal şi non-verbal) poate fi ameliorat pentru a obţine rezultatele dorite, cu ajutorul acestei metode. De opt ani de zile, fiind consultant în comunicare, observ beneficiile acestui «modus vivendi» în raporturile cu cei din jur. Prin activitatea terapeutică pe care o practic la cabinet, pot spune că am reuşit să-i ajut pe mulţi oameni să-şi schimbe destinele în bine, cu ajutorul Metodei ESPERE©.

În momentul de faţă, care sunt problemele de comunicare pe care le întâlniţi?
Trăim într-o societate a vitezei, în epoca digitalizării. Acest lucru ne aduce beneficii, cert, dar ne şi închide în iluzia unei comunicări perfecte. Mulţi dintre noi, cu privirea ţintită în ecranele tabletelor, cu degetele agăţate de o tastatură digitalizată, ne creăm artificial conectarea cu ceilalţi. Însă când ne regăsim faţă în faţă (părinţii cu copiii, partenerii de viaţă), nu mai ştim să relaţionam, nu avem ce să ne spunem, comunicarea se întrerupe brusc. De multe ori, copiii folosesc diversele device-uri (Ipad, tablete, telefoane inteligente) ca pe o prelungire a conexiunii cu cei care ar trebui să le fie aproape şi a căror prezenţa fizică lasă de dorit. Una din problemele pe care le întâlnesc tot mai des, aşadar, şi care mă nelinişteşte, este cea legată de lipsa unor relaţii armonioase, echilibrate, între părinţi şi copii. Părinţi care nu ştiu cum să le mai vorbească copiilor astfel încât aceştia «să îi asculte», copii care trăiesc la nivel subconştient un sentiment al abandonului, al însingurării în faţa acestor ecrane şi care manifestă tot mai timpuriu simptome ale unor dezechilibre emoţionale şi cognitive (deficit de atenţie, agitaţie, comportamente agresive, autoizolare, lipsa de concentrare la şcoală, etc). Întâlnesc, de asemenea, probleme de comunicare ce apar în interiorul cuplului. Ele sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unei comunicări lipsite de deschidere, în care fiecare vine cu un bagaj din spate şi în care, de multe ori, apariţia copiilor declanşează emoţiile trăirilor din copilărie ale celor doi parteneri. Dificultăţile de comunicare se regăsesc şi la locul de muncă şi, din păcate, cei mai mulţi dintre noi nu ştim să facem diferenţa între persoane, funcţii, roluri şi aducem acasă, adesea, problemele de la serviciu.

Practic, ce înseamnă să ai o comunicare „igienică” din punct de vedere relaţional?
Să ai o comunicare «igienică», înseamnă să fii conştient în permanență de ce, cui, când, ce şi mai ales cum transmiţi? Înseamnă să te trezeşti dimineaţă şi, aşa cum îţi faci igiena corporală şi ai grijă ce mănânci, ce fel de alimente introduci în corp astfel încât acesta să rămână sănătos, tot aşa, să te centrezi şi pe relaţiile cu cei mai apropiaţi şi să vezi ce pui în ele, pentru ca ele să rămână sănătoase, să se dezvolte frumos. Mesajele pe care le transmitem celorlalţi (cuvintele, tonul vocii, privirea, atitudinea corporală, faptele în raport cu ei), pot fi mesaje pozitive sau negative. Dacă aleg să transmit mesaje pozitive, am şanse mari să repar o relaţie, să construiesc, să-i dau şansa să se dezvolte frumos. Când îi spun copilului meu «am nevoie de ajutorul tău», acesta va veni să mă ajute, va coopera. Dacă în schimb, cu aceeaşi intenţie, îi voi spune «hai odată să faci asta, nu vezi stai şi nu faci nimic?», acesta este un mesaj negativ, perceput ca atare de copil. În consecinţă, el va face acel lucru, nu din convingere, ci din teamă de a nu exista repercursiuni. Sentimentele lui faţă de mine se vor modifică iar relaţia va avea de suferit. A întreţine şi dezvolta o comunicare relaţională înseamnă a «igieniza» zilnic relaţiile cu cei din jur, alegând să cultivăm o disciplină a conştiinţei de sine în raport cu ceilalţi.
Susţineţi că există „un sistem anticomunicațional” în familie şi în societate. La ce faceţi referire?
Tocmai v-am dat un exemplu de mesaj toxic. Acestea, din păcate, sunt atât de prezente în jurul nostru, încât aproape că nu ne mai dăm seama de ele. Trăim cu injuncții, şantaje, amenințări, învinovăţiri, acuzaţii zilnice, la toate nivelurile. Părinţii îşi apostrofează copiii (evident, cu intenţii bune), copiii reproduc limbajul violent transmis de media, profesorii cultivă un raport dominant-dominat în majoritatea claselor din România etc. Practicăm, nu pentru că ne dorim ci pentru că e singurul sistem pe care îl cunoaştem, un limbaj comun care a generat şi continuă să genereze violenţă în casele oamenilor, în şcoală, în stradă, în societate. Există, însă, posibilitatea de a ieşi din acest vacarm al pseudo-comunicării şi de a descoperi un alt mod de a vorbi, de a se spune pe sine, de a asculta, de a schimba informaţii cu cei din jur. În respectul celorlalţi, respectându-se pe sine. Metoda cu care lucrez a izvorât, la sfârşitul anilor ’70, tocmai din nevoia mai multor oameni care au înţeles că acest mod de comunicare este unul ineficace, pe termen lung. Psihosociologul Jacques Salomé, autorul a peste şaptezeci de cărţi în domeniul comunicării şi al relaţiilor interumane, a pus bazele acestei noi forme de a comunica.

Există anumite reguli ce trebuie respectate într-o relaţie de familie, atât în comunicarea cu copiii, cât şi cu soţul/soţia? Dar în comunicarea cu cei din societatea, cu care nu avem o legătură la fel de profundă că în cadrul familiei?
Regulile în comunicarea relaţională sunt aceleaşi pentru toţi, tot timpul, indiferent de context. Şi aceasta dintr-un motiv simplu: suntem toţi oameni. Câteva din aceste reguli ar fi: vorbesc la capătul meu de relaţie, nu «mă bag» în jumătatea celuilalt, care-i aparţine, vorbesc cu celălalt şi nu despre celălalt, etichetând-ul, diferenţiez persoana care vorbeşte de mesajul pe care mi-l transmite, nu confund sentimentele pe care le am faţă de o persoană cu relaţia pe care o am cu acea persoană, etc. Vedeţi? Sunt reguli de bun simt şi ele pot fi aplicate în orice context, la serviciu, în casă, cu vânzătoarea de la magazin, cu părinţii etc. În total, Metoda ESPERE© propune peste o sută de reguli de igienă relaţională însă, dacă cunoaştem şi aplicăm zilnic măcar zece dintre ele, putem fi siguri că ştim să comunicăm relaţional.
Cum putem să le transmitem celorlalţi că ne deranjează ceva în comportamentul lor şi am aştepta să aibă un alt tip de comportament, dar fără să sune că le reproşăm?
A vorbi la capătul meu de relaţie, una din regulile esenţiale ale Metodei ESPERE©, este primul pas în a face o cerere. Dacă mă duc şi-i spun soţului «de ce vii tot timpul aşa târziu acasă?» e sigur că mă deranjează comportamentul lui, însă, la fel de sigur este că nu voi obţine rezultatul dorit, acela de a-l vedea mai devreme acasă. «De ce»-ul, de exemplu, în ciuda utilizării lui frecvente, este un cuvânt toxic, receptat ca o acuzaţie de foarte mulţi dintre noi, la nivel subconştient. În schimb, dacă îi spun soţului «Mi-aş dori să te am mai mult lângă mine, seara. Crezi că s-ar putea întâmpla lucrul ăsta?», îmi sporesc şansele unui răspuns pozitiv. În acest mod îi dau celuilalt şansa să se exprime, să se dezvăluie, să-mi spună despre el, despre problemele lui de la birou, despre dorinţa lui de a face impresie bună şefului etc. Ideea este ca, atunci când îmi doresc ca celălalt să-şi schimbe comportamentul nu trebuie să fie o dorinţă imperativă a mea, ci o poziţionare clară în care vorbesc despre mine, spun ce mă deranjează şi ce aşteptări am. Răspunsul aparţine întotdeauna celuilalt, ceea ce fac cu el, cum îl gestionez, îmi aparţine mie.
Cum depăşim barierele unei comunicări defectuoase?
Toată lumea comunică, într-un mod sau altul. George Bernard Show afirmă că cea mai mare problema a comunicării este iluzia că această ar fi fost efectuată în manieră corectă. Modul cum comunicăm face toată diferenţa între cei care comunică şi cei care stabilesc relaţii. Pentru a depăşi barierele unei comunicări defectuase e nevoie în primul rând de o centrare pe sine. Înainte de a ne adresa celorlalţi, e bine să ştim cine suntem în acel moment, cum ne simţim, ce vrem să transmitem, etc. Clarificarea cu sine, sau cum spun eu, «momentul telefonului», este absolut necesară înainte de a intră într-un proces de comunicare cu celălalt.. Barierele în comunicare există şi vor există mereu, ele fiind atât de ordin extern (neînţelegeri, zgomote, trăirile celuilalt) cât mai ales intern (propriile trăiri). Adevăratele blocaje sunt în noi înşine şi, de multe ori, pentru a comunica eficient e nevoie să intrăm într-un un proces de dezvoltare personală, în care să reuşim să ne detectăm fricile, conflictele intrapersonale, dorinţele. Pe site-ul www.antonianoel.com şi www.facebook/comunicaeficient, puteți afla mai multe despre acest drum al dezvoltării personale.
Care sunt primele trei lucruri total nerecomandate în comunicarea cu ceilalţi?
Le voi numi ca atare: deresponsabilizarea, acuzarea celuilalt, victimizarea. Când mă deresponsabilizez din rolul meu (de părinte, de soţ, de prieten, de coleg, etc), nu pot pretinde celuilalt (copilului, soţiei, prietenului, colegului) să fie prezent în rolul lui, în raport cu mine. Atunci când fac/spun/gândesc/trăiesc ceva în raport cu celălalt, e bine să ştiu că mă aflu în acel rol şi că îmi asum responsabilitatea a ceea ce sunt şi fac. Din păcate, trăind mulţi ani în afară României pot să afirm cu certitudine că la noi în ţară deresponsabilizarea rămâne o «activitate» prezentă şi susţinută de mulţi oameni. Responsabilizarea unui om începe din primii ani ai vieţii, cu educarea în sensul asumării acţiunilor proprii. Deresponsabilizarea merge mână în mână cu acuzarea celuilalt, iar la acest capitol avem, de asemenea, de învăţat. E bine să ştim că, atunci când îl acuzăm pe celălalt, închidem din start orice proces de comunicare. Victimizarea este, de asemenea, extrem de nocivă, atât pentru celălalt, care va obosi să ne ofere ascultare, cât mai ales pentru noi. Vom rămâne prizonierii propriilor noastre limitări şi vom pierde tot mai mult contactul cu cei din jur.

Care sunt cele mai importante trei sfaturi pe care le daţi cititorilor noştri, pentru a stabili relaţii cât mai bune cu cei din jur?
Fiţi responsabili, nu acuzaţi, nu vă victimizaţi. Sunt doar trei mesaje, însă sunt sigură că cititorii dumneavoastră au descoperit cu atenţie cele de mai sus şi au găsit mai mult de trei principii pe care le vor pune în practică, pentru a-şi putea îmbunătăţi comunicarea în familie şi în societate. Pentru cei care-şi doresc sprijin în demersul lor spre o comunicare eficientă şi autentică, vă recomand lecturile autorului Jacques Salomé şi participarea la cât mai multe seminarii de dezvoltare personală.