Problema valului de refugiați care a invadat Europa a fost, și în această săptămână, subiectul favorit al televiziunilor. Nici măcar operarea unei arestări la nivel înalt, chiar printre persoanele aflate în topul încrederii românilor – primarul Bucureștiului, Sorin Oprescu, n-a avut puterea să șteargă de pe ecrane imaginile cu șirurile de musulmani care poposesc pe toate căile de transport pe continentul nostru. Astfel, rând pe rând, invitații, mai mult sau mai puțin avizați pentru a-și da părerea în legătură cu problema islamului și a realităților din Orientul Mijlociu ori nordul Africii s-au perindat rând pe rând prin platourile de televiziune, fiecare cu propria teorie. Unii văd conspirații, alții atac religios, sărăcie ori luptă pentru supraviețuire.
Discuția a trecut însă granițele dezbaterii pasive, pentru că în ring a intrat însuși președintele țării, dând greutate subiectului și alimentând nesperat pentru producătorii de jurnale discuțiile pe tema refugiaților cărora li se va acorda azil politic în România. Totuși, față de anunțul oficial al președintelui, făcut în seara zilei de luni de la Palatul Cotroceni, în care ne-a anunțat ferm că nu va fi de acord cu cotele obligatorii impuse de Europa, ci ne vom limita la a primi 1.785 de refugiați, poziția ulterioară a președintelui a început să arate mai degrabă a rigiditate și lipsă de flexibilitate, decât a respectarea cuvântului. Subit, președintele a făcut o fixație din aceată cifră și a început să o susțină tot mai încrâncenat.
Este clar că Iohannis înțelege că România măcinată de corupție este neputincioasă în a asigura condiții economice pentru cetățeni ai altor state, care în primă fază vor îngroșa numărul deja mare al asistaților social. Pe de altă parte însă, atâta timp cât sute de proiecte demarate în țara noastră au nevoie de bani europeni pentru continuare și ne bazăm pe securitatea asigurată de umbrela NATO, nu putem să ne întoarcem cu spatele când celelalte țări din Europa se confruntă cu o astfel de problemă. Iar un șef de stat dintr-o țară democratică este nevoie să fie diplomat și să lase permanent loc dialogului și negocierii. Pentru că este posibil ca un număr mai mare de refugiați plasați obligatoriu într-un stat să vină la pachet cu sprijinul financiar de la Comisia Europeană.
Cert este că problema refugiaților capătă noi nuanțe pe zi ce trece și este nevoie de repoziționări permanente. Așadar, chestiunea aceasta nu se poate tranșa sec în termeni ca alb și negru, a fi sau a nu fi Iohannis slab sau puternic în raport cu Merkel sau UE. Având în vedere că implică destinele și speranțele a sute de mii de oameni confruntați cu tragedii, totul se judecă și se rejudecă în termeni de omenie.

Una din cele mai oribile moșteniri ale perioadei interbelice și a epocii comuniste pentru țările Europei de est e transformarea unor comunități cosmopolite, relativ tolerante, în caricatura care dăinuie și astăzi în mințile noastre, statul național.
În timpul emancipării din secolul XIX, antiteza stat național – imperiu, a jucat un rol important în arhitectura modernă europeană. După două sute de ani de istorie, discursul public naționalist ar fi trebuit să își estompeze agresivitatea și societatea să evolueze către visul acelei Uniuni Europene tolerante și prospere. Pare ciudat că după experiența anilor ’30 ai secolului XX, după fascism și nazism, există un corp consistent de cetățeni ce se bazează pe instinctul natural mai mult decât pe rațiune.
Cazul României este tragic, în anii nefericiți ai celui de-al doilea război mondial, în comunism și după 1989, au dispărut comunități extrem de importante pentru bogăția culturală, economică și socială. Jumătate de milion de evrei și altă jumătate de milion de maghiari, chiar mai mult de atât germani (șvabi și sași deopotrivă, dar și germani bucovineni sau dobrogeni), alături de patru milioane de români emigrați recent, nu se mai găsesc în arealul statului român.
Suntem mai români decât am fost vreodată, mai bătrâni, mai săraci și deseori incapabili sau slab pregătiți, iar profesioniștii tineri sunt astăzi în Spania, Italia sau alte țări europene și nord-americane și nu se vor mai întoarce vreodată. Decalajul economic al României atât de mare față de Germania este insignifiant, dacă îl comparăm cu educația sau nivelul de sănătate al populației. România este o țară atât de deprimantă încât jumătate din copiii și tinerii de aici își fac de mai bine de două decenii doar planuri de emigrare. Deși nu e o țară de vis, un paradis al acestui colț de Europă, ne încăpățânăm să ne apărăm atât de liric „sărăcia, nevoile și neamul”.
Pentru că politicienii noștri nu au venit dintr-un univers paralel și nici nu au fost achiziționați la preț de discount din China, sunt la fel de xenofobi și se joacă cu marota asta arhaică a naționalismului cât pot de prost. Să fii primul președinte al României de origine germană și să te transformi într-un adversar al Comisiei Europene este ridicol. Nu poți să îi ceri Uniunii Europene bani și să îi întorci spatele în plină criză. A întoarce spatele unor suporteri constanți ai eforturilor de integrare europeană ca Ungaria, Italia sau Grecia e o bătaie de joc. Italia aflată în calea emigrației nord-africane de ani de zile și care găzduiește mai bine de un milion de români la muncă, avea nevoie de un semn de solidaritate românească. Am avut oportunitatea politică acum două săptămâni de a câștiga la impresie artistică și am pierdut ocazii din pricina a nu știu câtelea concediu prezidențial. Astăzi ne aliniem alături de președintele ceh, un antieuropean convins, respingând o directivă a Uniunii Europene, făcându-l pe Victor Orban mai digerabil prin comparație. Mândri că suntem români, să nu dea bafta pe noi să pățim vreo catastrofă sau vreo inundație în care ne descurcăm tradițional teribil de prost și să solicităm atunci solidaritate europeană.

Ea există ca teorie în orice manual de tehnici de manipulare, dar mai ales funcţionează uns în viaţa noastră de zi cu zi. Legea contrastului spune că orice lucru poate primi dimensiuni diferite în funcţie de contextul în care este plasat. De exemplu viteza de 1oo de km/oră. Dacă te afli în trenul de mare viteză pe ruta Beijing-Shanghai , care parcurge 1318 km în 5 ore, 1oo de km pe oră sunt o glumă. Dacă însă vrei să ajungi de la Sibiu la Bucureşti şi te sui în accelerat – că aşa se numea trenul de mare viteză la noi, pe vremea când vorbeam româneşte, acum îi zice interregio – ai timp să-ţi scrii memoriile. Pregăteşte-te să parcurgi 3oo de km în 6 ( şase ! ) ore. În contextul realităţii româneşti 1oo de km pe oră nu este un simplu deziderat, ci de-a dreptul un ideal naţional !
Pe Legea contrastului se bazează o manipulare subtilă şi la prima vedere insesizabilă, dar funcţională în toate domeniile, mai ales în vânzări. Cine o foloseşte , reuşeşte să vândă până şi “casraveţi la grădinar” sau frigidere eschimoşilor. Cei care au curajul de a-şi mărturisi înfrângerile – evident, nu public, dar cel puţin lor îşişi – şi şi-au cumpărat de curând vre-un apartament sau vre-o maşină ştiu ce vorbesc. Nu-i aşa că mai întâi aţi avut parte de 2-3 oferte oribile la preţuri umflate? Patronul unei agenţii imobiliare recunoaşte chiar el : “după ce clienţii văd aceste porcării, casa pe care vreau să le-o vând la preţul pe care vreau să-l obţin li se pare minunată.” Iar cu maşina e şi mai şi. O iei “la ofertă” şi te trezeşti că ai cumpărat atâtea dotări suplimentare cât preţul iniţial al maşinii. Cum a fost posibil? Datorită parfectei şi insesizabilei manipulări prin Legea contrastului.
Iată ce ne învaţă manualele de tehnici de manipulare: “ dacă vreţi să faceţi practică vis-à-vis de aplicabilitatea Legii contrastului, observaţi cu atenţie de câte ori judecata dumneavoastră despre ceva este condiţionată de context şi începeţi să vă întrebaţi dacă acest context este într-adevăr întâmplător. Este posibil să aveţi mai mult decât o surpriză.”
Ideea acestui instrument de trezvie mi-a venit auzind în ultimul timp tot mai des fraţi români spunând că nu înţeleg ce se întâmplă de fapt în noul context al migraţiei islamului spre occident. Încă nu prea avem voie să ştim, dar putem face practică pe Legea contrastului şi să nu cumpărăm tot ce se vinde zilele acestea la televizor. Astfel de situaţii seamănă cu revoluţiile, unde câţiva iniţiaţi sunt la butoane, câţiva profitori fac averi , iar majoritatea sunt abulicii în bătaia puştilor, care o iau pe cocoaşă. Deşteaptă-te, române!