Articol de Daniel Deleanu

Interesul d-lui Ion Dur pentru Eminescu nu e de dată recentă: în 1996 acestuia îi apare De la Eminescu la Cioran, unde criticul se ocupă de probleme precum demersul gnoseologic al poetului și se oprește asupra limbajului, pe care îl cercetează – oarecum în premieră la noi – prin prisma filosofului, pentru care binomul național-universal este mai mult decât un canon de lovinesciană „mutație a valorilor”.  

Și în acest volum, M. Eminescu – Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Junimea, Iași, 2024), dl. Ion Dur se dovedește un foarte bun cunoscător al verbului eminescian, pe care îl disecă printr-un raționalism care reușește să risipească norii ideologiilor, de stânga ori de dreapta. Dl. Ion Dur, nu este, deci, un jandarm ori propagandist literar – el spune, nu dispune ori propune –, iar analizele sale sunt eliberate de orice încărcătură personală.

De aceea, și aici exegeza sa se menține, fără excepție, în zona obiectivității și lucidității critice, și asta face ca expresia sa să fie una superioară, proiecția ideatică a unui spirit fin și cultivat, a unui „intelectual de rasă”, cum l-ar numi Noica. Nu lipsesc însă antifraza ori paradoxul – până la urmă, dl. Ion Dur este un filosof, și așa îi este și metoda exegetică, de la prima la ultima pagină a cărții: el răsucește o problemă anume pe toate părțile, pune întrebări, formulează răspunsuri și se întreabă din nou, afirmând, contestând și iar afirmând, fără a aduce omagii gratuite, dar și fără a dărâma statui, într-o epocă în care „amurgul idolilor” este o comandă de stat – în America de Nord, în Europa de Vest, și mai nou și în România.  

Un teritoriu încă nehașurat pe harta eminescologiei

Binomul compozițional, care constituie, în fapt, schelăria epistemologică a exegezei d-lui Ion Dur, este alcătuit din termeni complementari: „gândirea privată” și cea a gazetariei, adică a expresiei eminamente publice, reprezintă obversul și reversul aceleiași monede gnoseologice, pe care exegetul o cercetează cu minuțiozitatea unui numismat pasionat, descifrându-i însemnele ontologice și efigiile istorice, totodată cântărind-o axiologic.

Nu este greu de observat, așadar, că, oricât de adânc plonjează autorul în apele istoriei literare, atât de tulburi când e vorba de Eminescu, dl. Ion Dur rămâne un filosof. Astfel, exegetul analizează prin prisma filosofiei textul jurnalistic eminescian, creând a punte onto-epistemologică între Eminescu-„gânditorul privat” și Eminescu-gazetarul, al cărui gândire este „vulgarizată” prin apelul ei către mase. Autorul cercetează aici tocmai liantul onto-epistemologic dintre „gândirea privată” și expresia publică a acestei gândiri, ce reprezanta, până la apariția acestei cărți, un teritoriu încă nehașurat pe harta eminescologiei.

Că demersul hermeneutic al autorului este unul profund filosofic e lesne de observat. Astfel, e de ajuns să lecturăm doar câteva dintre titlurile capitolelor acestui volum pentru a le stabili coordonatele onto-epistemologice pe axele teoretice ale demersului exegetic: „Cunoaștere și adevăr”, „Între filosofie și sociologie politică”, „Filosofia lui totul-una”, „De la naturalism la pozitivism”, „Gânditor privat între sinteză și sistem” etc.

Hermeneutică lucidă, conștientă de sine și nicicând tulburată de drojdia unei contemporaneități agresive

În capitolul „Cunoaștere și adevăr”, autorul delimiteaza teritoriul onto-gnoseologic pe care adevărul relativ conceput de gândirea gazetarului Eminescu îl proiectează în Absolutul „gândirii private” a poetului Eminescu, fără de care primul nu ar putea exista: „(Re)citindu-l pe Eminescu, constatăm – fără să aibă ceea ce în sens propriu numim o teorie despre cunoaștere și adevăr – că poetul și gânditorul ne oferă posibilitatea de a contura unele adevăruri de perspectivă asupra acestor două dimensiuni, prin care omul se raportează onto-gnoseologic la realitate. Puncte de sprijin relative există, însă e nevoie de puncte de vedere, de orizont și de metodă pentru (re)constituirea din părți a unui presupus întreg, a unui arhipelag coerent” (p. 77).

În capitolul intitulat „Între filosofie și sociologie politică”, autorul admite că astăzi nu-l putem citi pe Eminescu-gazetarul fără a-l raporta la o „istorie a ideilor, deopotrivă anterioară și posterioară epocii sale”. În cel de-al doilea caz, raportarea este realizată de dl. Ion Dur printr-o hermeneutică lucidă, conștientă de sine și nicicând tulburată de drojdia unei contemporaneități agresive, care ne amețește nările cu parfumul ideologic al unei flori îmbălsămate otrăvitor. Astfel, atunci când analizează filosofia politică eminesciană, exegetul merge până la „rădăcina lucrurilor”, având grijă ca demersul său să fie atât diacronic, cât și sincronic.

El concluzionează, spre exemplu, că filosofia politică a gazetarului Eminescu – și nu numai – este dominată de o „antropocrație, ceea ce, ca imperativ, exprimă atât o modalitate de conducere centrată pe valoarea om, înțeles ca scop și nu ca mijloc, cât și libertatea indivizilor care, liberi fiind, pot decide asupra modelului ce-l aleg, în acest sens” (p. 95). În jurul acestui sistem gravitează „armonia – la nivelul individului, al cosmosului, în artă, în sfera puterilor, a intereselor, practic pretutindeni” (p. 95).

În capitolul „Confluența cu gândirea fondatoare”, dl. Ion Dur precizează că sinteza cultural-politică efectuată de Eminescu își propune să transcendă fenomenalul, și asta deoarece cadrele sale heuristice sunt profund metafizice. În capitolul „Congruența cu spiritul timpului”, autorul investighează îndeobște legătura dintre filosofia eminesciană și filosofia științei, prin prisma acelei binecunoscute „metafore matematice”: „Preocuparea lui Eminescu pentru matematică, obsesivă reluare a unor încercări care ne surprind prin spiritul ce transgresează epoca au imprimat, se pare, și o dimensiune specifică acelor fragmente filosofice prin care aspiră la un idealism matematic” (p. 116).

Trăsătură care are valoare de principiu

Unul dintre cele mai interesante capitole este „Filosofia lui totul-una”, unde exegetul, pornind de la binecunoscuta sintagmă eminesciană inspirată de monismul vedic indian, analizează Fragmentarium-ul poetului din unghiul filosofiei – a metafilosofiei, am spune noi astăzi, – pentru că Eminescu filosofează asupra rosturilor filosofiei înseși. Discursul hermeneutic al d-lui Ion Dur e și aici pătrunzător, dincolo de franchețea sa programatică, prin care autorul nu dorește să își mistifice cititorul, chiar dacă expresia sa e uneori înveșmântată în dantele pe care unii lectori le-ar putea găși prețioase.

Asta însă pentru că dl. Ion Dur, pentru a transpune ideea într-un plan semiotic, nu e doar un cavaler al semnificatului, al înțelesurilor adică, ci și unul al semnificantului: criticul își estetizează demersul hermeneutic, și astfel rostirea sa este nu doar clară, ci și împlinită estetic, fără însă ca discernământul său critic să fie jertfit bucuriei extatice a unei lecturări mai degrabă dionisiace decât apolinice.

În aceeași cheie compozițională sunt construite și celelalte capitole ale primei părți a volumului analizat aici, și anume „Limba română în «republica limbelor»”, „De la naturalism la pozitivism”, „Gânditor privat între sinteză și sistem” și „Un Ahasver al formelor limbii”. În cel din urmă, exegetul își propune să clarifice, fie și doar parțial, conceptul de arheu, care e „ambiguu și contradictoriu”, un termen pe care Eminescu îl face să pară mai apropiat de Lao Zi decât de Anaximandru.

D-lui Ion Dur, „Interesul lui Eminescu de a descrie sumar biografia Archaes-ului” i se pare „esențial pentru presimțirea absolutului, pe care poetul l-a căutat toată viața, sub taina și pecetea căruia încerca să proiecteze o metafizică originală. Arheul e deopotrivă simbolul și numele pe care-l ia absolutul în scrierile din tinerețe. Toate imaginile de apoi ale arhetipului ne apar, din perspectiva întregii opere, ca revelare a absolutului, a independenței sale față de tot, trăsătură care are valoare de principiu” (p.p. 177-8).

Reverența sa nu este politețe golită de sens

În cea de-a două parte a volumului, „Gazetar cu «metod științific»”, autorul își continuă demersul hermeneutic întreprins în prima secțiune a cărții. Și aici, el pune întrebări, caută răspunsuri, afirmă, reafirmă sau contestă, dar obiecția lui nu e nicicând deghizată ori lipsită de un temei filosofic. Iar atunci când admiră, reverența sa nu este politețe golită de sens, așa cum se observă la mulți dintre comentatorii lui Eminescu.

În capitolul intitulat „La început a fost contextul”, autorul consideră diada „text-context sau, mai mult, triada text-context-subtext ca fiind definitorie pentru receptarea obiectivă a adevărului jurnalistic” (p. 242). Criticul, așadar, nu se sfiește să facă uz de metode moderne, ori chiar postmoderne, pentru a analiza gazetăria lui Eminescu, așa cum ar fi cele textualiste, la fel cum în prima parte a cărții el făcea apel la noțiunile de close și distant reading, în cel de-al doilea caz lepădându-se însă de lestul ideologic – adică neomarxist – pe care Moretti în mod pernicios îl atașează acestui tip de investigație critică.

În capitolul următor, „Receptarea publicistului”, iese în evidență interesul exegetului pentru mitul ce s-a țesut în jurul personalității lui Eminescu, pe care dl. Ion Dur îl consideră un „«mit legitim» al culturii românești, un mit cu valențe fondatoare pentru o anume perioadă de evoluție a spiritului nostru” (p. 255). Prin contrast, el îl apostrofează pe istoricul Lucian Boia, care „confundă mitul, sub adevăratul lui înțeles, cu ceea ce se numește cultul, adică admirația generată de seducția proiectată asupra noastră de o personalitate importantă” (p. 282).

O pliere, în spirit lovinescian avant la lettre, la Zeigeist-ul unei epoci

În capitolele gemene, „Primul gazetar”, respectiv „Ultimul gazetar”, autorul din nou face juste observații de sociologie și istorie – fără însă a cădea în capcana istorismului de tip G. Bogdan-Duică și combătut de Tudor Vianu în prefața din 1930 la Poesia lui Eminescu –, iar observațiile sale sunt memorabile, însă nu apoftegmatice, așa cum vedem la alți comentatori ai gazetăriei lui Eminescu, și tocmai de aceea mizăm că ele vor fi valabile peste timp, tot așa cum încă mai sunt valabile aprecierile critice din volumul De la Eminescu la Cioran.

Potrivit exegetului, „vechiul” principiu vehiculat de Eminescu în gazetăria sa, și-anume că „avem nevoie de forme vechi dar cu spirit pururea nou, își domolește exigența și acceptă o pliere pe spiritul timpului” (p. 324). E vorba, am zice noi, de o pliere, în spirit lovinescian avant la lettre, la Zeigeist-ul unei epoci, o sincronizare à rebours, a cărei silogisme „Eminescu le susține cu argumente solide, raționale nu doar în cea dintâi perioadă a publicisticii sale, ci și în etapa maturității depline. Adică primul și ultimul gazetar” (p. 294).

Autorul nu se dă înapoi de la a comenta unele dintre cele mai spinoase problematici ridicate de gazetăria eminesciană, așa cum este cea din capitolul intitulat „În jurul antisemitismului”. Pentru filosoful Ion Dur, „Binomul Eminescu-evrei induce poate una dintre cele mai fragile sau mai delicate relații pentru gândirea politică a celui considerat a fi unul dintre cei mai mari gazetari români. […] A discuta despre raportul dintre Eminescu și evrei trimite însă, în subsidiar, la relațiile dintre gazetar și așa-numita problemă evreiască și, pe de altă parte, la legătura dintre Eminescu și iudaism” (p. 325).

Suplețe a informației, dublată de o claritate aproape didactică a expunerii

Formulările autorului sunt echilibrate: el nici nu acuză, nici nu justifică; nu revendică, dar nici nu face concesii dogmatice. Astfel, putem afirma că ceea ce definește discursul critic abordat de dl. Ion Dur în acest atât de dificil capitol este o linie de gândire de tip raționalist, din care nu lipsesc nicicând nuanțele, și asta pentru că exegetul se ferește de judecățile imobilizate într-o fixitate fundamentalistă și, deci, rigidă, o anchiloză hermeneutică pe care o întâlnim adesea la alți comentatori ai acestei teme, și care ne amintește de rigiditatea unei amoebe înainte de a se reproduce.

Luciditatea autorului nu este, așadar, contrafăcută, ci inteligentă și pătrunzătoare, ea oferind un model de abordare a acestei usturătoare probleme, ce se cuvine cercetată cu precizie onto-gnoseologică și teleologică, adică excluzând atât caricaturile în exprimare, cât și terifiantul moral care, în afara contextului, pot produce un „somn al rațiunii” de factură goyesciană: „Soluțiile gazetarului Eminescu la problema evreiască cer nu calea stilistică a ironiei, intrasingența corozivă sau indulgența unei logici a mamițelor, cum ar spune un critic, ci obiectivitate contextuală și raționalitate, căi sigure de a ne plasa cel puțin asimetric față de adevărul secolului al XIX-lea” (p.p. 357-8).

O abordare construită la fel de metodic, în limpezimea unui ecleraj aflat sub semnul lui cogito și nu al lui pathos, întâlnim și în capitolul următor, „Naționalism și xenofobie în marginile adevărului”, unde autorul subliniază deosebirea de esență dintre „naționalismul politic și naționalismul istoric”, Eminescu slujindu-l îndârjit pe cel din urmă. Exegetul precizează apoi că e vorba aici de o „atitudine a gazetarului politic, una prin care avem sugerate și premisele, doar unele, paseismului eminescian, atracția aproape necondiționată pe care o exercitau originile, temeiurile asupra poetului și gânditorului deopotrivă” (p. 386).

În capitolele intitulate „Gramatica discursului publicistic”, respectiv „Patologia spiritului gazetăresc”, autorul dă dovadă din nou de o suplețe a informației, dublată de o claritate aproape didactică a expunerii, fără a aluneca însă pe panta didacticismului, așa cum au derapat mulți dintre comentatorii lui Eminescu, cazul cel mai notoriu fiind, poate, cel al Zoei Dumitrescu-Bușulenga, unde didacticismul mai este pe deasupra și ideologiza(n)t. Exegetul construiește, deconstruieste și reconstruiește, pornind întotdeauna de la situarea istorică a unei idei eminesciene, făcând de fiecare dată observații, neieșite din context, despre circulația temelor și motivelor ce însoțesc un anumit concept.

Astfel, analizând, spre exemplu, „Patologia spiritului gazetăresc”, autorul nu se transformă într-un clinician, ci rămâne un hermeneut a cărui minuțioasă expunere e deopotrivă cumpătată și provocatoare. Dacă prin expunerea sa exegetul produce certitudini, e, paradoxal, tocmai pentru că el are dubii asupra unor simptomologii stabilite de unii așa-zis diagnosticieni ai operei lui Eminescu, pentru care suflul gazetăriei sale nu transpiră lexical, ci doar se usucă semantic, riscând – sub presiunea ideologiilor dominante astăzi, gen political correctness ori woke, – să moară, atât la nivelul ideatic, cât și la cel emoțional.

«Nu Eminescu și new media», ci «Eminescu și co-media»

Dl. Ion Dur nu este doar un comentator puternic, și câteodată chiar sever, ci și un creator, iar orice creator adevărat are candoarea unui copil. Autorul de multe ori se „joacă” atunci când analizează o temă serioasă, însă el o face pentru un telos bine stabilit – de regulă o punere în răspăr pentru a evita radicalismul unei idei, oricât de generoasă ar fi ea. „Joaca” exegetului nu este însă incompatibilă nici cu erudiția, nici cu rafinamentul critic, și asta pentru că autorul nu sacrifică profunzimea analitică pe altarul ludicului, odată ce hermeneutica sa este destul de eclectică și cerebrală pentru a necesita vreo compensație intelectuală.

Iată, spre exemplu, cum „copilăreala” sa de la începutul capitolului „Fără laptop, wireless și mobil”, unde este comentat modul în care se documenta gazetarul Eminescu, devine o fină analiză a cărei psihologie negativă îi este tot atât de necesară cititorului ca și rigoarea documentaristică ori sinteza teoretică: „«nu Eminescu și new media», ci «Eminescu și co-media», acesta ar fi fost, probabil, un orizont mult mai adecvat sub spectrul căruia să fie rostite propoziții esențiale despre ziaristul Eminescu.

Iar dacă aș fi acceptat o atare sugestie, gândindu-ne la favorurile tehnice din vremea lui Eminescu, respingeam, din capul locului, o ipostază cu totul specifică: nu-mi puteam imagina […] nicidecum pe Eminescu având un laptop pe genunchi sau pe o masă […] și, bucurându-se de binefacerile wireless-ului, un Eminescu care care vorbește pe Messenger cu iubita lui, Veronica, un Eminescu cu căști în urechi și ascultând muzică mp3 sau, din când în când, butonând un telefon mobil. Un atare Eminescu este un chip inimaginabil, este pur și simplu o fantomă, un strigoi” (p. 417).

În capitolul intitulat „«Moartea civilă» a gazetarului”, autorul analizează câteva dintre miturile conspiraționiste ce s-au creat în jurul trecerii în veșnicie a poetului, precum și episodul nefastei epigrame publicate de Macedonski în Literatorul. Autorul se dovedește și aici stăpân pe afecte, iar obiectivitatea sa nu este condiționată, cumva darwinian, de mandarinatul demitologizării, așa cum se observă, să zicem, la Lucian Boia.

Spre exemplu, exegetul nu se sfiește a comenta faptul că, până la urmă, junimiștii – iar printre ei Eminescu excela prin virulență – sunt cei care îl atacă primii pe Macedonski, care este atât de afectat de aceste lovituri, deseori sub centură, încât decide să emigreze: „Macedonski devoala adevăratele motive pentru care se hotăra să nu mai fie directorul gazetei și să plece în Franța, și anume din cauza atacurilor venite dinspre cei ce se revendicau de la Noua Direcție din Iași” (p. 433).

Noua carte a d-lui Ion Dur va fi inconturnabilă pentru toți cei interesați de resorturile filosofice ale gândirii eminesciene

În fine, în ultimul capitol, „Despărțire cu împărțire. Da, tot la Eminescu am rămas!”, autorul îi apostrofează, însă fără o umoare malițioasă, pe cei care văd în poet o mare nevie, în care, dacă ai intrat, nu mai poți ieși, rămânând ancorat în hiatusul ei semantic și emoțional: „Cum sugeram încă din primele rânduri ale cărții, prevedeam din partea unor cititori o cunoscută replică de-a dreptul stereotipică: Tot la Eminescu ați rămas?! Dar, Doamne, ce-i rău în asta?! Mai întâi, eu și alții nu rămânem la Eminescu, o facem pentru a ajunge la el, la sensurile tot mai proprii ale creației sale. […] Tocmai asta e calea care ne duce spre alt Eminescu, îndeosebi spre Celălalt gânditor, cel care va rămâne mereu inaccesibil gândirii comode, leneșe” (p.p. 445, 453).

Celebrele cuvinte „Un nou Eminescu apăru”, scrise de Nicolae Iorga într-un articol din 1903 despre redescoperirea faimoasei lăzi cu manuscrise a poetului, par a fi fost rostite și la adresa acestei cărți, ce te cucerește cu puterea de contaminare a unei axiome, pe care o accepți fără crâcnire heuristică, și asta pentru că dl. Ion Dur e un filosof al culturii care a fost binecuvântat și cu harul de a compune texte cu prospețimea și franchețea unui paj încoronat rege. Cu siguranță, în urma publicării acestui volum, pentru a-l parafrază pe Iorga, „un nou eminescolog apăru”, și aceasta deoarece noua carte a d-lui Ion Dur va fi inconturnabilă pentru toți cei interesați de resorturile filosofice ale gândirii eminesciene, poetice și gazetărești deopotrivă.

Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.