Articol de Daniel Deleanu
S-a jucat fotbal vineri seară la Sibiu sau, mai bine zis, s-a încercat… A fost un duel fără sânge, o luptă fără sabie, o iarnă fără zăpadă. Pe teren, Hermannstadt și UTA s-au privit ca doi boxeri obosiți, dansând în ring cu pumnii strânși, dar fără să lovească prea mult. Balonul, dodoloț ca o Terra în miniatură, s-a rostogolit stingher, parcă fără convingere, ca un actor uitat pe scenă după ce s-au stins reflectoarele.
S-a fluierat, s-a alergat, s-a strigat din tribune. Dar, dacă fotbalul e într-adevăr o poveste, atunci cea de aseară a fost una fără intrigă, fără eroi și fără deznodământ. Hermannstadt a încercat să îmblânzească jocul, dar UTA, cu încăpățânarea unui ardelean pus pe fapte mari, n-a vrut să cedeze nici măcar un fir de iarbă.
Prima repriză? Un epos desculț al șanselor risipite, o plictisitoare simfonie bălmăjită a paselor fără finalitate. Mingea a colindat pe teren ca un călător fără busolă, căutând adăpost între buturi, dar nereușind să-și găsească liniștea între ele nici măcar pentru o singură clipă. Sibienii au construit, au desenat trasee, dar totul s-a pierdut în pâcla nehotărârii, ca un vis frumos din care te trezești prea repede. UTA s-a apărat cu trup și suflet, ca un bastion încercat ce nu lasă nimic să pătrundă dincolo de băștile sale.
După pauză, a părut că vântul de pe malul Cibinului va împinge mingea spre poarta arădenilor. Dar nu! Nici măcar vântul n-a avut chef de fotbal în seara cu pricina… Ianis Stoica, cu cutia de chibrituri în bocanc, a încercat de vreo câteva ori să aprindă o scăpărătoare, dar elevii lui Mircea Rednic și-au închis jocul ca o poartă de biserică la miez de noapte.
Chițu a șutat de vreo două ori spre poarta adversă, dar mingea, îndărătnică nevoie mare, a refuzat să-l asculte. Ba Iliev, acel brav Ahile din poarta oaspeților care a reușit să păstreze taina călcâiului său pe parcursul întregii partide, ba ghinionul gazdelor, care s-a ținut de ei ca un dulău hămesit de foame, ba legile nescrise ale unui meci predestinat parcă să nu aibă goluri au făcut ca tabela să rămână imobilă precum un yoghin în savasana, iar scorul alb și searbăd ca un perete într-o galerie fără tablouri.
Și așa s-au scurs minutele, unul după altul, fără bucurie, dar și fără prea multă tristețe… În tribune, suporterii celor două echipe și-au strâns fularele mai bine, s-au uitat lung la ceasurile cronofage și au oftat adânc. În teren, jucătorii s-au luptat cu zădărnicia, care refuza să le ofere o clipă, barem, de magie.
Apoi, a venit fluierul final: 0-0. Nimic de povestit copiiilor înainte de culcare, nimic de trecut în cărțile de istorie sibiană a „jocului celui frumos” (the beautiful game, așa cum e cunoscut fotbalul pe întreg mapamondul). Un meci cât o iarnă fără sfârșit, o seară în care Hermannstadt și UTA s-au anulat reciproc, ca două stele care s-au ciocnit și au rămas suspendate în vid.
Pentru noi, sibienii, rămâne doar așteptarea. Poate data viitoare mingea va avea suflet, poate data viitoare norocul va trece și pe la noi. Până atunci, să ne strângem paltoanele mai bine și să sperăm că primăvara fotbalului sibian nu-i departe…