Marele sociolog şi distins profesor Ilie Bădescu, cel care, prin monumentala sa lucrare “Noologia” propune o abordare creştină a ştiinţelor societăţii, numeşte stâlpi ai identităţii: sufletul, graiul, amintirea si vocaţia. Ori la delicatețea limbii române puțini mai au bucuria să cugete.
Cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit rostite despre sărbătoarea creştinească a Pogorârii Sfântului Duh sunt ale unui prieten al meu, ţăran, dintr-un sat cu nume de lumină – Preluci: „În ziua aceasta mare parcă şed în pridvorul Raiului cu Dumnezeu drăguţu’ şi ne uităm peste lume. Şi e aşa o lumină, de îmbracă toate în multe feluri şi multe chipuri, de nici nu pot spune!” De atunci, după Sfânta Liturghie din ziua Cincizecimii e aşa o lumină, de nici nu pot spune şi undeva în măreţia ei sunt şi două picăturele de albastru şăgalnic. E baciu Nicoară, în pridvorul lui Dumnezeu, privind la românii pe care atât de mult i-a iubit.
Vedeţi, aceasta este arta comunicării la români, a cărei cheie întru înţelegere puţini au reuşit să o descifreze cu atâta măiestrie, precum a făcut-o Sfântul părinte Dumitru Stăniloae în reflecţiile sale despre spiritualitatea poporului român. Ori expresia supremă a spiritualităţii unui popor este frumuseţea limbii în care se exprimă, iar la români fundamentul expresivităţii limbii este credinţa creştină, pe care o numesc chiar „lege strămoşească”.
De ce spune baciu Nicoară, un simplu ţăran, „Dumnezeu drăguţu”? Pentru că, aşa cum precizează Sfântul părinte Dumitru Stăniloae: „îndelungata şi necurmata trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos a presupus o deosebit de afectuoasă alipire a lui ( a poporului român, n.a) la Dumnezeu…”, iar aceasta a pus „o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi.” De aceea românul – de viţă veche, adică autentic – este bun „ca pâinea caldă”, cum spune o vorbă românească, chiar dacă bunătatea lui este luată drept prostie de cei cu inima împietrită de „umanism”.
Să urmăm părintelui Stăniloae întru înţelegerea acestei delicateţi sufleteşti, privită prin prisma isteţimii lingvistice a românului: omul bun e numit de român „omul lui Dumnezeu”. Cel rău e etichetat „păgân”, exclus instantaneu din căuşul bunătăţii creştine. A fi bun e totuna cu a fi sănătos la minte şi de aceea, dacă nu eşti bun, pentru român eşti „ ne-bun”, implicit fără minte, deci bun de nimic. Omul bun e om cu suflet frumos, vesel, comunicativ, de „ţi-e drag” de el. În timp ce omul rău e „om urât” şi dacă stai lângă un astfel de om, de mai e şi ursuz pe deasupra, „ţi se face urât”. Mai spune părintele Stăniloae: „Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o „lumină” prin rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul „lumină”. Iar „a face un lucru ca lumea” este mult mai mult decât a-l face bine. Înseamnă a-l face în armonie cu rânduiala şi frumuseţea firii, în comuniune cu ceilalţi şi în Lumina lumii, care este Hristos. La români , „Dumnezeu drăguţu” .
Mi-e dor de românul nemodificat genetic de nebunia lumii, de frumuseţea lui dintâi, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, frumuseţe care cuprindea – cum zice Sfântul părinte Dumitru Stăniloae în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român : echilibrul ca dimensiune generală a spiritului românesc, armonia complexă cu Creţia şi Creatorul, graţia şi seriozitatea în cultivarea frumosului, luciditatea şi duioşia în relaţiile cu semenii, ironia şi umorul, mergând mână în mână cu deşteptăciunea şi cu fina cunoaştere a sufletului omenesc.
Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
