Poate că nu atât faptul că unge cu tină ochii orbului cât aceea că tina e făcută cu scuipat este lucrul care șochează la textul Evangheliei, prima dată. Hristos pare că revine în copilărie și face lut pentru păsările în care, suflând, intra viața și ele zburau…Orbul e așa din naștere.
Apostolii se vădesc a fi ca noi. Când vedem vreo nenorocire la careva gata, căutăm imediat vinovatul. Și dacă nu-l aflăm, inventăm unul.
De cele mai multe ori oamenii care nu cred în Dumnezeu îl socotesc pe Dumnezeu- care din punctul lor de vedere nu există, drept vinovat al celor rele petrecute între noi. Făcute de noi, pe gândite ori negândite.
Vindecat de orbire prin scuipat. Cum ar crede oare cineva dinte cei de astăzi, dintre cei care propun sisteme farmaceutice ori spitalicești complexe, costisitoare, cum ar crede cei care câștigă din producerea medicamentelor ori reclama lor că un scuipat, fie el și dumnezeiesc, vindecă orbirea?
Aici e și cheia. Hristos Domnul nu-i cheltuitor pe sisteme. Spălat pe ochi, orbul nu-l descoperă dar îl mărturisește. Omul care se numește Iisus- zice el (Ioan 9.11) și insistă că prin punerea tinei pe ochi îl vindecă (v.11, 15).
Ba chiar îi ia peste picior când teoreticienii Legii caută să afle amănunte printr-o anchetă în toată regula. Omul, curajos de-acum, înfruntă rigorismul cu rigoarea vindecată prin atingerea de Dumnezeu.
E atâta căldură în gestul lui Hristos și atâta hapsâneală de Dumnezeu în gesturile boiernașilor Sabathului. Un om, orb din naștere, contra unei Sâmbete care nu pare să le dea suficientă luciditate, suficientă Lumină.
Până astăzi răspunsul orbului văzător e cel care contează: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, și El mi-a deschis ochii (v.30). Îl dau afară. Îl elimină din cercul, desigur invidiat, al celor care cunoșteau pe dinafară Legea. Afară, Hristos îl așteaptă. Îi vorbește. I se descoperă: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este. (v. 37).
Ce unește textul Evangheliei acesteia cu a celei citite Duminica trecută (Ioan 4.5-42), examenul samarinencei, este capacitatea omului din afara sistemului de Lege de a interoga pe Dătătorul legii, obligându-l parcă, și vai, cum iubește Domnul asta, să le găsească un loc pe lume. Pentru aceasta este nevoie de luciditatea prezenței Duhului Sfânt în istoria lumii.
Ca să încapă în ea femeile curajoase ce-și schimbă viețile și cei nevinovați ce-și poartă, curajoși, nașterile nefericite în mijlocul fremătător al lumii. Pentru a răsplăti curajul înfruntării unor condiții nedrepte și inumane vine Duhul Sfânt. Uneori sub chipul acesta, de nebăgat în seamă, al unei picături de scuipat. Scuipatul divin, ce vindecă scuipatul de dispreț prin care-i tratăm pe cei bolnavi ori nefericiți în ratările lor sufletești. Vindecă. Și mărturisit de vindecat, se lasă văzut.
Publicitate
