Învierea Domnului este considerată cea mai importantă sărbătoare de către creștini. Duminica aceasta, milioane de oameni vor spune, cu ochii la cer, ”Hristos a înviat” și vor răspunde ”Adevărat a înviat”. Suntem în Săptămâna Mare. De veacuri credincioșii au trecut prin aceste zile smeriți și cu o apăsare grea, cu un simțământ de vină, de parcă ei l-au vândut pe Iisus. Acest sentiment de vinovăție îl cărăm cu noi până în Noaptea de Înviere, când, după ce primim lumina, trăim bucuria Învierii.
O vorbă românească spune: „Câte bordeie, atâtea obiceie”. Iar aceste cuvinte sunt încă valabile. De cele mai multe ori, dacă mergi într-un sat românesc, vezi un tip de port popular, observi anumite tradiții, iar peste deal, într-o localitate vecină, vezi niște tradiții asemănătoare celei în care ai fost prima oară, dar nu identice. Unele sunt parcă altceva. Mi-am zis că trebuie să văd cum sunt tradițiile dintr-un sat autentic transilvănean și am vorbit cu doamna viceprimar din comuna Turnu Roșu, Elena Mangu, să ne spună câte ceva din datinile de Paște ale satului Sebeșul de Jos.
Mi-am luat agenda și un pix, m-am suit în mașină și am plecat în Sebeșul de Jos, un sat de boștinari, ce practică această îndeletnicire de peste o sută de ani. Un nor acoperă Făgărașii, ce poartă un veșmânt alb pe creste. Ajuns în localiate, nu pot să nu remarc casele care sunt împodobite ici-colo cu câte o icoană. Mă întâlnesc cu doamna „vice”, care mă duce acasă la Dina Stoica, o doamnă simpatică la 82 de ani, dar cu o poftă de viață și o agerime incredibile. Am găsit-o discutând cu Parascheva Tivan, o bunicuță la 77 de ani, mărunțică la trup și foarte prietenoasă. M-au primit cu o mare căldură, nu au stat prea mult să mă descoase și am început discuția.
În Săptămâna Mare n-ai voie nici să-ți cerți copiii
Le-am întrebat pe doamnele satului de când începe să se simtă apropierea Învierii Domnului. Doamna Dina îmi răspunde: ”Odată cu începerea Postului Paștelui, care este cel mai important post al nostru, al creștinilor. În această perioadă oamenii își testează voința, ”meditează” să vadă unde au greșit, pe cine sunt supărați, sau au supărat, și să caute împăcare. Postul reprezintă o voință extraordinar de mare, înfrânare de la plăcerile trupești. Iar în Săptămâna Mare, pe vremuri, regulile erau și mai stricte. N-aveai voie să-ți cerți nici copiii, nici să-i dai câte una la fund. Poate nu toată lumea din sat ținea postul de la început, însă în Săptămâna Mare era ținut de majoritatea oamenilor. Iar din Joia Verde, cum o numim noi, până duminică se ținea post negru. Mi-a zis cineva odată că a ținut acest post negru, iar în Prima zi de Paști a mâncat o bucată pastramă, să moară nu alceva, corpul lui nu mai era învățat cu mâncarea grasă, trebuia să înceapă cu ceva ușor”.
Cozonacii
În drum spre dna Dina, întâlnesc un grup de oameni mai în vârstă, ce stau într-o stație de autobuz. Intru în vorbă cu ei și îi întreb cum mai pregătesc gospodinele locului merindele pentru Paști. O bătrânică mai cu chef de vorbă îmi spune: „Cum să pregătim? Cumpărăm de la magazine, statul ne-a învățat puturoase, nimeni nu mai coace la cuptor pe lemne, cum făceam odată. Lumea și-a stricat cuptoarele și și-au construit băi”.
Mă amuz, dar mă și întristez oarecum de cuvintele tragi-comice ale vârstnicei. Mă lămurește dna Dina, completată de mătușa Paraschiva, cum pregăteau gospodinele bunătățile pentru Paști: „Mai demult, aproape fiecare casă avea cuptorul ei. Dacă mergeai prin ulițele satului, te îmbătai cu mirosul de pâine, de friptură de cozonac, ți-era mai mare dragul. Toate vecinele se adunau și-și făceau coazonacii împreună, nu erau rețete complicate, dar erau extraordinar de gustoși. Ei se făceau joia sau sâmbăta.
O rețetă clasică de cozonac este așa: La un kilogram de făină se pune 250g de zahăr, cinci ouă, un cub de unt, lapte, plus drojdie. La cozonac reușit trebuie niște drojdie. Secretele unui cozonac bun stau într-o drojdie și o făină de calitate. Ca umplutură se folosea nucă, în principiu. După ce se amestecă ingredientele pentru aluat, se frământă, cam o jumătate de oră, până nu se mai lipește de mâini. Pe urmă, se pune în tăvi și se lasă la dospit în jur de o oră. După, se bat gălbenușuri și se ung cozonacii, pentru a oferi o culoare frumoasă, apoi se pun în cuptor și se lăsă acolo până se rumenesc frumos”.
Când se vopseau ouăle de Paști
Când spunem masa de Paști, ne gândim automat la ouă roșii. Desigur, în zilele noastre, vedem ouă vopsite în fel de fel de culori, însă nu a fost tot timpul așa. Iar ”ritualul” de vopsire al acestora mi-l relatează tot dna Dina: „Ouăle se vopseau numai vinerea, pe nemâncate. În general, se foloseau ouă de găină, dar mai foloseau oamenii și de rață sau de gâscă, după posibilități. Iar pentru vopsirea lor se foloseau doar coji de ceapă roșie. Nu exista ca vreo gospodină să vopsească ouăle în alte culori. Nici un ou verde, că nu le găsesc morții prin iarbă, așa spunea mămica.
Iar de Paști, toată lumea mergea la biserică cu aceste ouă și le ofereau rudelor sau celor cunoscuți. În zona noastră, nu se încondeiază ouăle. Există o semantică între un ou vopsit normal și unul încondeiat. Se spune, că cineva a mers cu un coș de ouă în ziua de Paști în locul unde a fost răstignit Iisus, l-a așazat unde a fost crucea, iar la moment dat a început să curgă sânge peste ouă, dar nu le-a cuprins cu totul. Așa se spune că s-a făcut încondeierea. Iar, tot în dimineața Paștilor, mama punea în cana cu apă un ou roșu, să ne spălăm cu el, ca să fim roșii în obraji tot anul. Și ne mai punea un fier în fața icoanei, să stăm pe el în timp ce luam Paștile, ca să fim tari ca fierul”.
Când se făceau bucatele
„În satul nostru mâncarea se făcea sâmbăta, iar mielul se tăia joia sau sâmbăta, niciodată în Vinerea Mare. Ca preparate tradiționale, aveam: pâinea de casă, colacii, cornulețele, plăcinta cu mere, drobul, ciorba de miel. Cineva mi-a spus odată că tocănița se făcea doar în a doua zi de Paște, din costițele de miel, cu foarte multă ceapă verde și cu mamaliga caldă. Dar frumusețea sărbătorii nu stă în mâncarea propriu-zisă, ci în pregătirea sufletului”, îmi mărturisește dna Dina.
Paștile propriu-zis
Cine a copilărit la țară, dar nu numai, poate să-și amintească acele seri când se făceau Deneiile. Când se adunau oamenii să treacă, împreună cu Mântuitorul, prin „patimile” Lui. Poate cea mai frumoasă slujbă este cea a Prohodului, urmată de cea a Învierii. Când la finalul ei, credincioșii pleacă cu lumina acasă, umplând străzile de licăriri de lumânare, făcând concurență cerului.
„Pe vremuri, învățătorul mergea cu elevii la spovedit. Se spovedea toată clasa odată. Vinerea copiii treceau pe sub masă. Sâmbăta, o familie sau două se uneau să fac pâine, pe care o sfințește preotul împreună cu vinul, pentru a face Paștile. La 12 noaptea, oamenii se strâng la biserică să primească Sfânta Lumină. Apoi se dă Paștile, iar după slujbă lumea pleacă acasă cu lumina. Flacăra se lasă să ardă în candele toate cele trei zile de Paști. Se mai aprinde lumânarea la vremuri de furtună. Lumânările se făceau în satul nostru, noi fiind un sat de boștinari. În prima zi de Paști se făcea jocul popular la cămin, tot postul Paștelui nu se făcea joc. În a Doua Zi fetele dădeau un ou roșu băieților ce le stropeau de Sfântul Gheorghe, obicei împrumutat de la sași”, ne mai povestește dna Dina.
Paștile înseamnă în principal familie
„Dragilor, sărbătorile și-au pierdut duhul. Cum să pleci în prima zi de Paști de acasă, nu mai știu pe unde? Stai acasă să vină Duhul Sfânt, să te vizitezi cu rude și prieteni. Ai noștri ciocneau ouă roșii. Plus că era obiceiul să te înnoiești cu ceva și să se prindă fetele în horă. Tradițiile se pierd deoarece părinții nu știu să picure în suflet iubirea de tradiții. Sărbătorile Pascale înseamnă în primul rând familie”, mi-a mărtursit dna Dina.
Cu gândul acesta am plecat spre Sibiu și vi-l transmit și vouă. Să fie dragoste și lumina în casele tuturor.
