Evanghelia Duminicii a XIII-a după Rusalii ne pune înainte una dintre acele pilde ale Mântuitorului care nu ne lasă prea mult loc să ne ascundem. Este Pilda lucrătorilor celor răi (Matei 21. 33-44), pilda viei pe care un stăpân o sădește cu grijă, o împrejmuiește, îi sapă teasc, îi zidește turn și apoi o încredințează unor lucrători. Iar când vine vremea roadelor, trimite slujitorii să primească ceea ce i se cuvine.
Numai că lucrătorii uită un lucru esențial: via nu este a lor. Au primit-o în grijă, dar încep să se poarte ca și cum ar fi proprietarii ei. Pe slujitori îi bat, pe alții îi ucid, pe alții îi alungă. În cele din urmă, stăpânul îl trimite pe propriul său fiu, spunând: „Se vor rușina de fiul meu”. Dar ei, văzându-l, își spun: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui”. Și îl scot afară din vie și îl ucid.
Este o Evanghelie despre nerecunoștință, dar este mai mult decât atât. Este o Evanghelie despre una dintre marile ispite ale omului: să uite că este făptură și să se comporte ca un stăpân absolut. Să uite că a primit și să creadă că posedă. Să uite că i s-a încredințat și să creadă că i se cuvine. Să uite de Dumnezeu și, după ce uită de Dumnezeu, să înceapă încet să creadă că el însuși este dumnezeul propriei sale vieți.
Și aici Evanghelia devine incomod de actuală. Pentru că via din parabolă nu este numai poporul ales, așa cum au înțeles-o cei dintâi ascultători ai Mântuitorului. Via este și lumea aceasta. Via este și Biserica. Via este familia noastră. Via este sufletul nostru. Via este timpul pe care îl avem. Via sunt copiii pe care îi creștem. Via este mintea cu care gândim, trupul cu care muncim, pâinea pe care o punem pe masă, casa în care locuim, oamenii pe care Dumnezeu ni-i așază alături. Și peste toate acestea stă scris un adevăr pe care omul modern îl acceptă foarte greu: nu suntem proprietarii absoluți ai vieții noastre. Suntem iconomi ai unui dar. Niciunul dintre noi nu și-a dat singur viața.
Niciunul nu și-a ales clipa nașterii. Niciunul nu și-a construit singur sufletul. Niciunul nu și-a poruncit inimii să înceapă să bată în pântecele mamei sale. Am venit în lumea aceasta primind totul înainte să putem cere ceva. Am primit viață, am primit iubire, am primit aer, am primit lumină, am primit oameni. Și, cu toate acestea, după câțiva ani, devenim atât de siguri pe noi încât spunem: viața mea, timpul meu, banii mei, casa mea, puterea mea, succesul meu.
Dar Evanghelia ne întreabă astăzi: chiar sunt numai ale tale? Poate tocmai aici începe drama lucrătorilor celor răi. Nu în clipa în care ucid. Crima este sfârșitul unei boli care începuse cu mult înainte. Boala începe atunci când uită cine este stăpânul viei. Așa începe și căderea noastră. Nu întotdeauna printr-un păcat spectaculos. De cele mai multe ori începe prin uitare. Uităm să mulțumim. Uităm să ne rugăm. Uităm că omul de lângă noi este dar, nu obiect. Uităm că un copil nu este proprietatea părinților lui, ci suflet încredințat lor de Dumnezeu. Uităm că soțul sau soția nu ne-au fost dați pentru a-i stăpâni, ci pentru a învăța împreună iubirea. Uităm că funcția trece. Uităm că banii rămân aici. Uităm că frumusețea trupului trece. Uităm că aplauzele oamenilor se sting repede. Uităm că într-o zi mâinile cu care astăzi strângem atât de tare lucrurile acestei lumi se vor deschide și nu vor mai putea ține nimic.
Omul care nu mai știe să mulțumească începe, fără să observe, să creadă că totul i se cuvine. Și poate aceasta este una dintre marile sărăcii ale vremurilor noastre: avem multe și mulțumim puțin. Cerem mult și ne bucurăm puțin. Strângem lucruri, dar pierdem sensuri. Ne-am obișnuit atât de tare cu darurile lui Dumnezeu, încât nu le mai vedem ca daruri. Ne trezim dimineața și ni se pare normal că am deschis ochii. Ne așteaptă cineva acasă și ni se pare normal. Avem cui să spunem „mamă”, „tată”, „copilul meu”, „soția mea”, „soțul meu” și ni se pare normal. Putem intra într-o biserică, putem face semnul Crucii, putem rosti Tatăl nostru și ni se pare normal. Până când într-o zi ceva lipsește. Și abia atunci înțelegem cât de bogată era via pe care Dumnezeu ne-o încredințase.
Stăpânul din Evanghelie cere roade. Nu cere via înapoi imediat. Nu îi alungă pe lucrători. Cere rodul. Dumnezeu face la fel cu noi. Dumnezeu nu ne cere imposibilul. Nu ne cere tuturor să devenim mari teologi, mari predicatori sau făcători de minuni. Ne cere să aducem rod acolo unde ne-a așezat. Ești tată? Adu rodul unui tată bun. Nu numai bani în casă, ci și prezență. Copilul tău are nevoie să știe că poate vorbi cu tine. Are nevoie să te vadă rugându-te, nu numai să-l trimiți pe el la biserică. Ești mamă? Nu uita că uneori o rugăciune spusă noaptea pentru copilul tău poate lucra acolo unde toate sfaturile tale nu mai ajung. Ești copil? Adu rodul recunoștinței. Sună-ți părinții cât îi mai poți suna. Spune-le că îi iubești cât încă te pot auzi. Nu aștepta să vorbești frumos despre ei numai după ce nu mai sunt. Ești profesor? Nu ai înaintea ta numai cataloage și note. Ai suflete. Ești medic? Dincolo de analize există un om căruia îi este frică. Ești preot? În fața ta nu sunt statistici parohiale, ci oameni pentru care a murit Hristos. Ești bogat? Întrebarea nu este numai cât ai adunat, ci câte lacrimi ai șters cu ceea ce ai primit. Ești sărac? Să nu crezi că nu ai ce dărui. Uneori omul care nu are bani poate dărui ceea ce bogatul nu mai știe să ofere: timp, ascultare, rugăciune, o vorbă bună, o bucată de inimă.
Dumnezeu caută rod. Și ce rod caută Dumnezeu? Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre roada Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea. Iată recolta pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi. Putem avea case pline și suflete fără rod. Putem avea diplome și să nu știm să iertăm. Putem cunoaște multe și să nu iubim pe nimeni. Putem chiar veni des la biserică și totuși să purtăm ani întregi în inimă ura împotriva unui om. Atunci trebuie să ne întrebăm: unde este rodul? Poate cea mai cutremurătoare parte a parabolei este însă venirea fiului. După ce slujitorii sunt bătuți și omorâți, stăpânul ar fi avut toate motivele să trimită oastea. Dar trimite pe fiul său.
Aici parabola încetează aproape să mai fie o simplă povestire și devine profeție. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său. După proroci, după vestirile lor și chemări la felurite atitudini, după atâtea semne ale iubirii Sale, Dumnezeu nu trimite o pedeapsă, ci Îl trimite pe Hristos. Iar oamenii Îl scot afară din cetate și Îl răstignesc. „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm”. Și aici se descoperă nebunia păcatului. Omul crede că, dacă Îl scoate pe Dumnezeu din viața sa, viața îi va aparține mai mult. Crede că, dacă Dumnezeu tace, el va deveni liber. Crede că poruncile îl încurcă, că Evanghelia îl limitează, că Biserica îi cere prea mult.
Dar după ce Îl scoatem pe Dumnezeu din vie, nu devenim mai bogați. Rămânem singuri în vie. Iar o vie fără stăpân nu devine rai. Devine câmp de luptă. Pentru că atunci când omul nu mai are deasupra lui un Dumnezeu pe care trebuie să-L iubească, începe foarte repede să se creadă el dumnezeu. Și când doi oameni se cred dumnezei, nu mai pot trăi împreună. Fiecare vrea ultimul cuvânt. Fiecare vrea dreptate pentru sine. Fiecare își apără micul regat. În familie, la serviciu, în societate, uneori chiar în comunitățile noastre creștine. Și Hristos ne arată o altă cale. Fiul vine în vie știind ce Îl așteaptă.
Aceasta este taina iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu știe ce suntem și totuși vine către noi. Știe păcatele noastre și nu încetează să ne cheme. Știe de câte ori am promis că ne schimbăm și nu ne-am schimbat. Știe de câte ori am spus la spovedanie același păcat. Știe de câte ori ne-am ridicat de la rugăciune și am făcut exact contrariul lucrului pe care l-am cerut. Și totuși ne mai dă o dimineață. Ne mai dă o Liturghie. Ne mai dă o spovedanie. Ne mai pune înainte un om care ne iubește. Ne mai trimite un cuvânt. Ne mai deschide o ușă.
Aceasta este răbdarea lui Dumnezeu. Dar să nu confundăm răbdarea lui Dumnezeu cu nepăsarea lui Dumnezeu. Stăpânul se întoarce. Evanghelia vorbește și despre judecată. Nu pentru a ne speria ieftin, ci pentru a ne trezi. Va exista o clipă în care va trebui să răspundem ce am făcut cu via. Ce ai făcut cu anii tăi? Ce ai făcut cu iubirea pe care ai primit-o? Ce ai făcut cu omul pe care ți l-am încredințat? Ce ai făcut cu darul tău? Ce ai făcut cu săracul pe care l-ai întâlnit? Ce ai făcut cu Evanghelia pe care ai auzit-o? Ce ai făcut cu iertarea pe care ai primit-o de atâtea ori? Acestea sunt întrebări mai serioase decât întrebarea câți bani am avut sau ce poziție am ocupat.
Și mai există un amănunt extraordinar în Evanghelie. Hristos spune: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului”. Piatra lepădată devine piatra fundamentală. Hristos Cel răstignit devine Hristos Cel înviat. Oamenii Îl scot afară din vie, dar nu Îl pot scoate din istorie. Îl pun în mormânt, dar nu Îl pot ține acolo. Pecetluiesc piatra, pun strajă, cred că au terminat cu El. Și în dimineața Învierii descoperă că Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt. Aceasta este și speranța noastră.
Poate cineva dintre noi vine astăzi la biserică având impresia că via lui este distrusă. Poate o familie trece printr-o încercare. Poate un părinte plânge pentru copilul său. Poate cineva și-a pierdut locul de muncă. Poate altcineva a fost trădat. Poate cineva poartă în tăcere o durere despre care nu știe nimeni. Poate ai făcut greșeli și ai impresia că nu mai poate ieși nimic bun din viața ta. Privește la piatra lepădată. Dumnezeu știe să construiască tocmai cu pietrele pe care noi le considerăm pierdute. Creștinismul nu spune că nu vom cădea. Spune că putem să ne ridicăm. Nu spune că nu vom plânge. Spune că lacrima nu este ultimul cuvânt. Nu spune că nu vom trece prin Vinerea Mare. Spune că după Vinerea Mare există Înviere. Dar trebuie să-I redăm via Stăpânului.
Aceasta ar putea fi rugăciunea noastră în această duminică: „Doamne, viața mea este a Ta. Am trăit prea mult ca și cum ar fi numai a mea. Am luat darurile Tale și am uitat de Tine. Am cerut binecuvântările Tale, dar uneori nu Te-am mai căutat pe Tine. Am vrut sănătatea Ta, ajutorul Tău, pacea Ta, dar nu întotdeauna am vrut voia Ta. Iartă-mă și învață-mă din nou să fiu lucrător în Via Ta”. Pentru că aceasta este, poate, una dintre cele mai frumoase definiții ale vieții creștine: să fii lucrător în via lui Dumnezeu. Nu spectator. Nu proprietar. Lucrător. Să te trezești dimineața și să întrebi: „Doamne, ce pot face astăzi cu ziua pe care mi-ai dat-o?” Seara să te întrebi: „A rămas cineva mai bun pentru că m-a întâlnit astăzi? Am mângâiat pe cineva? Am iertat? Am cerut iertare? Am hrănit? Am ascultat? M-am rugat? Am adus un pic de lumină sau am adăugat întuneric?” Nu ni se cer întotdeauna lucruri extraordinare.
Sfințenia se construiește adesea din lucruri pe care nu le vede nimeni. Dintr-o mamă care își face semnul Crucii înainte de a intra în camera copilului bolnav. Dintr-un om care ar putea răspunde răului cu rău și alege să tacă. Dintr-un copil care își îngrijește părintele bătrân. Dintr-un om care pune discret ceva în mâna unui sărac. Dintr-un „iartă-mă” spus înainte să fie prea târziu. Dintr-un telefon dat unui om singur. Dintr-o lumânare aprinsă pentru cineva care ne-a făcut rău. Din cinci minute de rugăciune adevărată într-o lume care ne fură ore întregi pentru nimic.
Acestea sunt roadele viei. Iubiților, să nu plecăm din această Evanghelie numai cu imaginea lucrătorilor celor răi. Să plecăm și cu imaginea Stăpânului care a făcut totul pentru vie. A sădit-o. A împrejmuit-o. A săpat teascul. A zidit turnul. Înainte să ceară rod, El a oferit tot ceea ce era necesar pentru rodire. Așa lucrează Dumnezeu și cu noi. Înainte să ne ceară iubire, ne-a iubit. Înainte să ne ceară iertare, ne-a iertat. Înainte să ne ceară jertfă, S-a jertfit. Înainte să ne ceară viața, Și-a dat viața pentru noi. Creștinismul nu începe cu ceea ce facem noi pentru Dumnezeu. Începe cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. De aceea răspunsul nostru nu poate fi decât recunoștința. Poate nu putem schimba lumea întreagă. Dar putem începe cu bucata de vie pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o. Cu familia noastră. Cu sufletul nostru. Cu locul nostru de muncă. Cu oamenii pe care îi întâlnim. Cu ziua de astăzi. Să nu așteptăm o viață mai bună pentru a deveni oameni mai buni.
Să nu așteptăm să avem mai mult pentru a dărui. Să nu așteptăm să se schimbe celălalt pentru a ierta. Să nu așteptăm bătrânețea pentru a ne ruga. Să nu așteptăm necazul pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Via este acum. Vremea roadelor este acum. Iar Hristos vine către noi și astăzi. Vine în Sfânta Evanghelie. Vine în Sfânta Liturghie. Vine în Potir. Vine în chipul săracului. Vine în omul care ne cere iertare. Vine uneori chiar în omul pe care ne este cel mai greu să-l iubim. Să avem grijă să nu-L scoatem afară din via noastră tocmai pe Moștenitorul ei. Și când Dumnezeu va veni să caute rod, să poată găsi măcar atât: o inimă care a învățat să iubească, doi ochi care au învățat să plângă pentru durerea altuia, două mâini care au învățat să dăruiască și un suflet care, după multe căderi și ridicări, poate spune cu smerenie: „Doamne, nu am fost un lucrător desăvârșit. Am greșit, am risipit, am uitat uneori că via este a Ta. Dar n-am încetat să mă întorc la Tine. Primește puținul meu rod și nu mă scoate din via iubirii Tale”.
Iar Dumnezeu, Care nu caută performanța noastră, ci inima noastră, să ne ajute ca viața pe care am primit-o în dar să nu rămână neroditoare, ci să aducă rod de credință, de pocăință, de iertare și mai ales de iubire. Căci la sfârșit, când toate cele pe care le-am numit „ale mele” vor rămâne aici, un singur lucru va merge cu noi înaintea lui Dumnezeu: cât am iubit.
Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
