PSIHOTERAPIA, un parcurs al luptătorului

Numeroase preju­decăţi, reţineri, idei pr­e­concepute, teme­ri ira­ţionale şi co­lec­tive îm­piedică per­soanele în sufe­rinţă, cele care ar avea nevoie de ajutor, să apeleze la psihoterapie. Psihiatria păstrează încă în ochii marelui public partea sa de umbre şi mistere. Stigmatizarea suferinţei psihice rămâne importantă. Ade­sea, oamenii se tem să apeleze la o consultaţie psihologică din trei motive: că vor fi percepuţi de ceilalţi ca fiind nebuni, că aceasta ar fi o ruşine faţă de ceilalţi şi un eşec în raport cu ei înşişi să-şi mărturisească eşecul. Învingând teama, cu ne­siguranţă şi uşoară curiozitate, cel care solicită ajutorul psihologic în scop terapeutic, caută să descopere drumul spre sănătate. Asimilat adesea cu un �parcurs al luptătorului�, provoacă un angajament activ din partea terapeutului şi a pacientului. Un efort ce necesită energie, motivaţie şi implicare din partea celui ce tratează, cât şi din partea celui tratat, acesta din urmă dând dovadă de perseverenţă, răbdare şi curaj pentru a-şi înfrunta temerile şi evitările obişnuite. A trata şi a te simţi însoţit în terapie începe prin a asculta şi a te face ascultat. E foarte importantă ascultarea activă, cea care îl face pe pacient să simtă că e ascultat cu atenţie, că este auzit şi înţeles. Un rol semnificativ îl are şi em­patia, acea facultate a terapeutului de a se pune în locul celuilalt, de a pecepe ce resimte acesta, făcând posibil efortul terapeutic al cărui obiectiv primordial este schimbarea. O schimbare parcursă cu răbdare. E nevoie de timp, de energie şi de o anumită acceptare pentru a trece de la o viaţă organizată în funcţie de tulburări, la tulburări organizate în funcţie de viaţă. În filmul vieţii, rolul principal nu mai trebuie să-l joace tulburarea, ci viaţa regăsită (socială, profesională, afectivă), casting-ul nemaioferind tulburării decât rolul secundar, apoi un rol de figurant şi, în sfârşit, niciun rol. Aniela MINU