Numeroase prejudecăţi, reţineri, idei preconcepute, temeri iraţionale şi colective împiedică persoanele în suferinţă, cele care ar avea nevoie de ajutor, să apeleze la psihoterapie. Psihiatria păstrează încă în ochii marelui public partea sa de umbre şi mistere. Stigmatizarea suferinţei psihice rămâne importantă. Adesea, oamenii se tem să apeleze la o consultaţie psihologică din trei motive: că vor fi percepuţi de ceilalţi ca fiind nebuni, că aceasta ar fi o ruşine faţă de ceilalţi şi un eşec în raport cu ei înşişi să-şi mărturisească eşecul. Învingând teama, cu nesiguranţă şi uşoară curiozitate, cel care solicită ajutorul psihologic în scop terapeutic, caută să descopere drumul spre sănătate. Asimilat adesea cu un �parcurs al luptătorului�, provoacă un angajament activ din partea terapeutului şi a pacientului. Un efort ce necesită energie, motivaţie şi implicare din partea celui ce tratează, cât şi din partea celui tratat, acesta din urmă dând dovadă de perseverenţă, răbdare şi curaj pentru a-şi înfrunta temerile şi evitările obişnuite. A trata şi a te simţi însoţit în terapie începe prin a asculta şi a te face ascultat. E foarte importantă ascultarea activă, cea care îl face pe pacient să simtă că e ascultat cu atenţie, că este auzit şi înţeles. Un rol semnificativ îl are şi empatia, acea facultate a terapeutului de a se pune în locul celuilalt, de a pecepe ce resimte acesta, făcând posibil efortul terapeutic al cărui obiectiv primordial este schimbarea. O schimbare parcursă cu răbdare. E nevoie de timp, de energie şi de o anumită acceptare pentru a trece de la o viaţă organizată în funcţie de tulburări, la tulburări organizate în funcţie de viaţă. În filmul vieţii, rolul principal nu mai trebuie să-l joace tulburarea, ci viaţa regăsită (socială, profesională, afectivă), casting-ul nemaioferind tulburării decât rolul secundar, apoi un rol de figurant şi, în sfârşit, niciun rol. Aniela MINU
