Duminica unei prietenii fără egal, care sparge acoperișul pentru ca prietenul bolnav să fie adus dinaintea lui Hristos. Gest curajos, fără echivoc în istoria obișnuită. Prietenia nu ține de obișnuit. Ajuns dinaintea Mântuitorului, omul primește sănătate. Umblă. Se întoarce acasă în bucurie. Al doilea prilej de mărturisire al Duminicii acesteia este pomenirea Sfântului Ierarh Grigorie Palama (1296-1359), omul care a limpezit o minunată teologie a Luminii celei necreate, a energiilor necreate prin care Dumnezeu se face simțit lumii în care trăim.
Bucurie, lumină, energie făcătoare de viață în Duh. De unde atunci acuza că Ortodoxia sperie oamenii? Că suntem o teologie a fricii? Răspunsul este simplu. Lipsa unei spărturi în acoperișul de falsă cultură a lumii în care trăim, mizantropă în păreri și uscată în acumulări reale. Într-o lume a idolatrizării, teologia ortodoxă a luminii provoacă frisoanele unor incongruente acuze pe post de sperietoare de tineri ori de bau-bau cultural.
Cine intră într-o biserică ortodoxă și cunoaște nesfărâmata lucire a Împărăției lui Dumnezeu nu se mai teme niciodată. Cultura Bisericii fiind una a libertății, a aflării propriilor limite și a lărgirii, prin sfințenie, a limitelor Raiului, spațiu și comuniune deopotrivă , pentru ca să ne cuprindă pe toți. Nu. Motorul de duh al Bisericii nu este frica. Smerenia nu este o umilire fără substanță de viață, iar fericirea, în coordonatele propuse de Ortodoxie, nu este o absurditate mediocră. Unul dintre părinții moderni ai Bisericii, Arhimandritul Sofronie de la Essex, scria: „…în viața adevărată a Bisericii, theologia este înțeleasă, mai presus de toate, ca petrecere în Dumnezeu. Theologia abstractă, ca știință academică, deși se dovedește tot mai mult, în condițiile istorice ale acestei lumi, ca de neocolit pentru Biserica lui Hristos, totuși ascunde întotdeauna în sine primejdia îndepărtării de adevărata viață în duh și ușor poate duce către o „viziune filosofică” (…) care nu are putere a mântui și înnoi pe om. În măsura în care în lume crește dinamica pierzaniei, cresc și suferințele omenirii, dar în același timp crește proporțional și conștiința neapăratei nevoi de a le depăși”. (Despre temeiurile nevoinței orthodoxe, 2017, pp.5-6). Acestei neapărate nevoi de a depăși pragurile dureroase ale dinamicii pierzaniei răspunde Biserica, refuzând filosofarea stearpă și ideologizantă, oferind soluția prin care Postul se împlinește: Viața în Hristos. Care este nu este niciodată lecție de înfricoșare ieftină.
Publicitate
