A ajuns în redacția noastră direct din aventură, cu urmele de soare încă vizibile pe piele și cu soția sa, Kiki Teodorescu – binecunoscută în comunitatea sportivă locală drept „ironwoman” – alături de el (plus tradiționalul tort delicios cu toping de caramel, specialitatea cu care ne încântă Kiki de fiecare dată după ce se întoarce dintr-o cursă grea). L-am urmărit zi de zi, publicând jurnalul expediției sale pe Dunăre, dar abia acum, față în față, am reușit să aflăm toate detaliile din spatele celor 100 de kilometri parcurși în cinci zile, între apă, cazemate părăsite, apusuri de neuitat și câteva momente în care întrebarea „ce fac acum?” a devenit foarte, foarte reală.

„Am fost mai mult copleșit de frumusețe decât de greutate”

Primul lucru pe care ni l-a spus, imediat ce s-a așezat la masă, a fost o concluzie pe care parcă nici el nu se aștepta să o tragă atât de repede:

„Nu cred că a fost greu deloc, a fost mai mult frumos decât greu, în toate privințele. N-am simțit greutatea, cred că am fost mai mult copleșit de frumusețe.”

Nici oboseala, nici singurătatea, nici efortul fizic nu par să-l fi afectat cu adevărat pe parcursul celor cinci zile petrecute pe apă. Foamea și setea au fost, spune el, gestionabile – „mai puțin de sete, că am luat câteva guri din Dunăre”. În schimb, relația lui cu fluviul a devenit, pe parcursul traseului, aproape una personală.

„Dunărea are 100 de rochii și în fiecare zi poartă alta”, ne-a spus, amintindu-și un gând notat într-o seară, la finalul unei etape. Verde, smarald, neagră, agitată, vălurită, calmă, plată – sunt doar câteva dintre „rochiile” pe care spune că a apucat să le vadă, în funcție de oră și de lumină.

Ritualul de supraviețuire: o privire la fiecare 300 de metri

Dincolo de frumusețe, înotul în Dunăre presupune și o disciplină strictă. La fiecare câteva sute de metri, temerarul nostru se ridica ușor deasupra apei pentru a verifica traseul din față.

„Trebuia să fac această oprire la fiecare 250-300 de metri. Mă urcam puțin deasupra apei și rămâneam așa, în contemplare, câteva secunde, timp în care verificam starea și obstacolele următoare. Pentru că Dunărea te hrănește, te adapă, dar te poate și lua în orice secundă.”

Zilele sale de înot au ajuns până la 8-9 ore, împărțite în patru sesiuni de aproximativ două ore, cu pauze între ele. În prima zi, spune el, a subestimat pericolele reale ale apei și a rămas în Dunăre aproape o oră după apus – o greșeală pe care nu a mai repetat-o.

„Apusul era pe la 21:15 în acea perioadă. Am ieșit din apă în întuneric, la limită, cât să mai văd să-mi pun cortul. Din a doua zi mi-am dat seama cât de brutal poate fi.”

Adrian Teodorescu

5 zile

100 km înot în dunăre

pentru joyride

citește mai jos

Pericole reale: plase de pescuit, vegetație și epuizare

Întrebat direct despre riscuri, Adi nu ocolește subiectul. Recunoaște că, mai ales în zonele cu apă mică, aproape de mal, plasele de pescuit și vegetația căzută în apă – sălcii, crengi, plopi – reprezintă un pericol constant.

„Te poți agăța în plase. Sunt și foarte multe elemente de vegetație – crengi orientate în sensul curentului – prin care te poți străpunge, în abdomen sau în brațe. E suficient ca o țepușă subțire de salcie să te lovească la un moment dat.”

La acestea se adaugă riscul de insolație, deshidratare și epuizare fizică. Un detaliu simplu, spune el, i-a oferit însă o stare de confort psihic esențială pe tot parcursul traseului: baliza de siguranță pe care o purta legată de el.

„Mi-a dat o stare de confort psihică extraordinară faptul că am avut mereu, la un metru de mine, o gură de aer de care să mă pot ține, să mă odihnesc puțin și să admir peisajul înainte de următoarea mișcare.”

De la primul braț la senzația din „Găsindu-l pe Nemo”

Momentul intrării în apă, în prima zi, a fost, spune el, aproape identic cu emoția resimțită la primul start de Ironman.

„Am rememorat senzația de la prima competiție de Ironman, când m-am trezit în fața oceanului, am dat primul braț și… acum ce facem? Nu știu dacă vă amintiți secvența din filmul cu peștișorul care scapă din acvariu și ajunge în ocean – și acum ce urmează?”

A recunoscut că primele treizeci de minute au fost solicitante, marcate de adrenalină, oboseala drumului și chiar câteva începuturi de crampe la picioare, provocate de folosirea labelor de înot. Un sfat primit de la un prieten din cluburile sportive i-a schimbat însă complet abordarea:

„Mi-a spus cineva: lasă-te în voia Dunării, că ea are grijă de tine – nu încerca s-o manipulezi, să ieși din curentul ei sau să-i contrazici mersul.”

Imediat după ce a renunțat la labe, spune el, starea de disconfort a dispărut aproape complet, iar corpul „s-a încălzit” în ritmul fluviului.

Cazemate uitate, apusuri „senzaționale” și un concert de greieri

Traseul, aflăm, nu a fost doar despre efort fizic. Pe malul stâng, în zona graniței cu Bulgaria, sportivul a descoperit zeci de cazemate abandonate, rămase acolo de la vechile fortificații.

„Sunt două-trei cazemate pe kilometru, uneori chiar mai multe, una lângă alta. Sunt din beton armat, intacte ca poziție, toate îndreptate spre Dunăre – ca niște carapace eșuate care se mai uită chiorâș la vecinii de pe malul celălalt.”

Serile aduceau, în schimb, un alt tip de spectacol: apusuri diferite în fiecare zi, concertul greierilor și priveliști de stepă presărate cu flori de câmp și monumente vechi. A văzut vulpi, căprioare, castori și țestoase care se încălzeau pe trunchiuri de copaci ieșite din apă, dar și șacali – „complet inofensivi”, ține el să precizeze – auziți în amurg, în zonele fără nicio localitate pe o rază de zeci de kilometri, din cauza malului inundabil.

Durere, adaptare și lecția din a patra zi

Fizic, adaptarea a fost graduală. Brațul stâng l-a durut prima zi, apoi durerea s-a mutat pe cel drept, pe măsură ce a încercat să compenseze. Din a patra zi, spune el cu un zâmbet, corpul pur și simplu s-a obișnuit:

„Din a patra zi nu m-a mai durut nimic. Chiar aș spune că n-am simțit nicio durere.”

Singur pe apă, dar niciodată complet singur

Deși a parcurs traseul de unul singur, sportivul nu a fost complet izolat de cei dragi. Prietenii l-au însoțit până la punctul de start, s-au întâlnit cu el la jumătatea traseului pentru un picnic, iar la final l-au așteptat cu toții – inclusiv Kiki, soția lui, care ne-a fost alături în redacție pe tot parcursul discuției, ascultând povestea cu același zâmbet cu care, bănuim, l-a întâmpinat și pe malul Dunării, la finalul celor 100 de kilometri.

O aventură care a început cu un gând, urmat de o mică organizare și puțin antrenament, păstrat ca un simplu jurnal publicat zi de zi în paginile noastre s-a încheiat, așadar, cu o poveste completă: despre frică depășită, despre încrederea într-un fluviu imprevizibil și despre motivul, poate cel mai simplu dintre toate, pentru care cineva alege să iasă din zona de confort – nevoia de a se lăsa, pur și simplu, „în voia” a ceva mai mare decât el.

Adi nu vrea să vorbească azi despre donații… așa că vorbim NOI!

Adi ne cere să fim prezenți, să sorbim frumosul și să ne bucurăm de victoria lui. Și o facem cu toată inima! Însă, în timp ce el stă la focul de plop cu obleți pe jar, cu pielea friptă și ochii tumefiați, noi trebuie să ne uităm pe cifre.

Misiunea lui în apă s-a încheiat cu un succes răsunător. Dar misiunea noastră pe uscat nu este gata.

Donațiile depășiseră pragul de 10.000 de lei, însă mai avem un drum de parcurs până la suma necesară pentru a cumpăra cele trei vehicule speciale JoyRide (bicicletele tip fotoliu cu două locuri în față). Cu aceste vehicule, voluntarii din Sibiu vor plimba gratuit bunicii, părinții și prietenii noștri cu mobilitate redusă, oferindu-le exact ceea ce ne îndeamnă Adi azi: șansa de a fi prezenți în mijlocul frumosului.

Adi a dat totul, metru cu metru, timp de 5 zile. Haideți să facem ca acest „caiac roșu vecin cu fericirea” să se multiplice în trei biciclete ale bucuriei pe străzile Sibiului. Dacă nu am atins încă suma totală, acum este momentul ca noi, comunitatea, să intervenim și să punem mână de la mână pentru a închide contul cu succes!

Sărbătorește această victorie uriașă printr-un gest care va pune bucuria în mișcare. Donează acum:

Apasă aici și fă o donație cât de mică sau de mare poți

Mulțumim, Adi, pentru lecția de echilibru, armonie și curaj! Jos pălăria!

Cum a început aventura dar care au fost impresiile zi de zi, le găsiți mai jos:

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu100.ro. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășeștii cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007