The Atlas of Beauty/Atlasul frumuseții este astăzi unul dintre cele mai cunoscute proiecte fotografice ale lumii. Timp de 10 ani, Mihaela Noroc, a înconjurat globul, fotografiind femei și scriindu-le poveștile.
Proiectul său este unic în lume. Atlasul frumuseții (The Atlas of Beauty) are 1,5 milioane de urmăritori pe rețelele sociale. Cărțile ei, fiecare cu aproximativ 500 de portrete și povești, s-au vândut în sute de mii de exemplare.
Când am aflat despre ea, de pe un site, în urmă cu șase sau șapte ani, mi s-a părut fascinant ceea ce face. Am întâlnit-o prima oară întâmplător în Sibiu, era cu familia în Piața Huet, la un târg de handmade. Cred că atunci căutau locul din România în care să se stabilească. M-am dus să îi vorbesc, fericită de norocul pe care îl am, să o întâlnesc. De atunci, ne-am mai intersectat de câteva ori, în Sibiu. De fiecare dată, la fel de deschisă, zâmbitoare și cu drag de a împărtăși experiențe.
Acum, sărbătorește 10 ani de The Atlas of Beauty/Atlasul frumuseții prin cea mai mare expoziție de până acum a proiectului. La Muzeul Național Brukenthal, puteți vedea săptămânile acestea aproape 200 dintre portretele ei, unele faimoase în toată lumea, altele văzute în premieră
Am întrebat-o dacă este de acord să îi iau un interviu. A acceptat cu bucurie și ne-am întâlnit în centrul vechi al orașului. Cumva, discuția noastră a început despre mine. Probabil obișnuită să afle poveștile femeilor pe care le întâlnește, a intrat din nou în acest rol. Discuția noastră a curs liber, poveștile ei sunt unele dintre cele mai fascinante pe care le-am auzit.
Fotografie și televiziune
Te urmăresc de multă vreme, m-am bucurat când ai ales drept casă Sibiul. Pentru cine nu te cunoaște, cine este Mihaela Noroc?
M-am născut acum 38 de ani în Moldova, Chișinău, deci sunt basarabeancă, moldoveancă, cum vrei să îi zici. În 1990 m-am mutat, împreună cu părinții mei, la București. Tatăl meu a fost pictor, mama a studiat și ea la Universitatea de Arte București, istoria artei. Deci, vin dintr-o familie cu aplecări artistice. Tot timpul am stat alături de tata în atelierul lui și am pictat împreună cu el.
Când am vrut să dau la liceu, la Tonitza, în București, tata a zis ”Nu. Te faci avocat!” A zis că măcar unul dintre noi să nu fie artist în familie. Am făcut Școala Centrală, în București. Prin clasa a X-a, m-am apucat de fotografie. Am primit un aparat foto, tot de la tata, pe film. Începusem să developez acasă. Îmi făceam camera obscură în baie, toată noaptea developam acolo imagini, le lipeam pe faianța de pe pereți, să se usuce. Dimineața, când se trezeau ai mei, aveau expoziția acasă. Mie mi-a plăcut mult perioada respectivă.
Nu s-a regăsit în stilul de fotografie predat la facultate
După aceea, am mers la facultate, la București, la Arte Plastice, secția foto-video. Am intrat la locurile cu plată, prima sub linia de intrare și a fost un șoc pentru mine, financiar. Nu aveam banii respectivi și atunci m-am angajat, din primul an de facultate. Angajându-mă, nu am prea mai avut timp să mă țin de școală, nici nu prea îmi plăcea.
Genul de fotografie care se predă la Foto-Video în București este foarte experimental, foarte aproape de arta contemporană modernă. Nu mă regăseam, eu sunt destul de clasică în ce fac, mai conservatoare. Atunci, am renunțat la fotografie, fiind pe băncile facultății. M-am gândit că fotografia nu e de mine, nu am ce să caut aici, nu sunt bună deloc. M-am dedicat sută la sută job-ului pe care îl aveam, câștigam bani destul de buni, am lucrat în televiziune, vreo șapte-opt ani.
Ce făceai în televiziune?
De toate. De la redactare, până la documentare. Căutam locuri, făceam și casting, mai și filmam, producție TV în general, pentru diferite emisiuni. Lucram la o casă de producție, mă mutam la alta, care făcea emisiuni pentru diferite televiziuni, de la Național, la Prima.
Cu banii strânși în televiziune a plecat în prima călătorie în jurul lumii. Acolo va fi punctul de plecare al The Atlas of Beauty
Primul job l-am avut la a doua ediție Big Brother. Meseria mea se numea ”logger”. Stăteam în casa respectivă și înregistram, scriam tot ce făceau participanții la emisiune, mă uitam toată ziua la ei. Asta am făcut mulți ani, până nu am mai putut, eram complet nefericită, televiziunea a fost un loc în care nu m-am regăsit. Am strâns bani în perioada aceea, destul de mulți.
Când am avut suma necesară, am plecat să călătoresc. În primul an de călătorie am plecat cu soțul meu, într-o expediție foarte ”sufletească”, din România pânâ în Japonia nu am luat avionul. Am mers doar terestru: tren, autobuz, autostop, orice. Ce a fost interesant în această călătorie este că atunci am început de fapt proiectul ”Atlasul frumuseții”. În călătorie, am făcut câteva fotografii mai reușite.
A durat 15 luni călătoria. Am făcut înconjurul Pământului. După ce am ajuns în Japonia am mai luat și avionul. Am mers toată Asia, până în Australia, Noua Zeelandă și am traversat până în America de Sud. Am urcat în America de Nord și de acolo, în Europa. 15 luni am făcut fotografii, nu în felul în care lucrez astăzi. Acum le fac mult mai așa, cum zici tu, ca un jurnalist. Pun întrebări, ascult, învăț. Atunci, mergeam pe stradă, vedeam pe cineva care îmi plăcea, opream și întrebam, în limbile pe care le știu eu, dacă pot să îi fac o fotografie.
Rusa, datorită faptului că este din Republica Moldova, spaniola din telenovele, franceza de la bunica, toate au ajutat-o în călătoriile sale
Chiar, ce limbi vorbești?
Pentru că sunt născută în Republica Moldova, știu și limba rusă. Asta m-a ajutat foarte mult în spațiul ex-sovietic. Iar, când am plecat în prima călătorie, am mers foarte mult prin spațiul acesta. În Rusia, Caucaz, apoi am coborât spre Georgia, Kârgâzstan, Tadjikistan. M-a ajutat foarte mult aici să vorbesc cu localnicii în limba comună vorbită în URSS. Iarăși, m-au ajutat foarte mult telenovelele, la care mă uitam în liceu. Spaniola învățată din ele mi-a fost de folos în America de Sud. Mai știam franceză, m-a ajutat în Africa. Bunica a fost profesoară de franceză și mi-a dat și mie niște lecții.
Așa convingeam localnicele, le opream pe stradă, le spuneam câteva vorbe. Am primit foarte multe refuzuri, bineînțeles. După ce am terminat prima călătorie, m-am întors acasă și, pur și simplu, puneam pe internet din fotografiile făcute. Nu aveam text scris la ele, nicio poveste, doar țara. Asta se întâmpla acum 10 ani.
Primul articol pe care l-a scris, cu fotografii din The Atlas of Beauty, s-a viralizat internațional
La un moment dat, cineva din România, care îmi urmărea proiectul, a luat fotografiile și le-a pus pe un site, boredpanda, fără să mă întrebe. A făcut ea un fel de articolaș, cu câteva fotografii de-ale mele. După asta, m-au contactat cei de la site-ul respectiv și mi-au zis: ”Nu vrei să faci tu singură articolul ăsta? Poate îți iese ceva bun.” Asta am făcut, articolul respectiv s-a super-viralizat, pe vremea aceea nici nu erau așa de multe proiecte de felul ăsta. Cu călătorii, cu fotografie, erau rare. S-a viralizat internațional. Două luni am stat doar în casă și am răspuns la mesaje.
Atunci mi-a crescut mult și numărul de urmăritori pe rețelele sociale. Dar, oamenii îmi trimiteau mesaje, foarte multe dintre ele, neplăcute. Nu rezonau cu tipul de frumusețe, mă întrebau ”ce proiect e ăsta? Asta înseamnă frumusețea?” Aveau impresia că în spatele meu este o echipă, care organizează un studiu, că este ceva foarte elaborat. Nu înțelegeau ce e cu cele câteva poze aruncate, care ar reprezenta o țară anume.
Datorită unei campanii online de strângere de fonduri, a putut să plece din nou în călătorii
Atunci mi-am dat seama că se poate dezvolta ceva foarte interesant, și amplu, din ceea ce făceam eu. Inițial, pornisem cu un gând destul de naiv. După ce s-a viralizat proiectul și am realizat că pot să îl fac mai bine, nu mai aveam bani în cont de mult. Am făcut atunci o campanie online de strângere de fonduri, cu gândul că, dacă se strâng banii, pornesc la drum! Am strâns vreo 50.000 de dolari, de la oameni din toată lumea. Vreo 7.000 au venit de la români, plecați în străinătate. Mi s-a părut extraordinar! Am înțeles că oamenii cred în asta. Și atunci înseamnă că pot să fac ceva mult mai bun. Mi-am luat aparat, am făcut un traseu și am plecat! De atunci, tot asta fac!
Am crescut o dată cu proiectul și acesta m-a învățat foarte multe. Cum ar trebui să îl fac, ce ar trebui să întreb. De la oprit pe stradă oameni, fără a-i întreba nimic și făcut o poză, am ajuns la articole întregi, cuvinte scrise, mai multe decât îmi imaginam vreodată. E un amestec de povești impresionante și povești mai simple.
Astăzi, înainte să ajung într-o țară, mă documentez. Ce probleme sunt, ce fac femeile, cum gestionează situațiile, ce povești impresionante cu femei de acolo găsesc pe net. Întreb și localnicii, este unul dintre avantajele social media. Când ajung în țara respectivă, fotografiez femeile găsite înainte, dar, în același timp, stau și pe stradă, aștept să văd ce mă impresionează și pot fotografia.
Unele refuzuri de la femeile pe care încearcă să le fotografieze pe stradă, au în spate motive teribile
Ai spus că mai demult primeai foarte multe refuzuri, acum e mai ușor să convingi femeile să pozeze pentru tine?
Depinde de țară. În continuare, este același procent de refuzuri. Cred că oamenii sunt un pic mai deschiși acum față de atunci când am pornit proiectul. Prima dată când am mers în Egipt, de fapt singura dată pentru proiect, a fost un șoc pentru mine. Femeile voiau să fie fotografiate dar mă refuzau până la urmă. Eu le arăt femeilor pe cameră ce înseamnă, că e online proiectul. Depinde de acceptul lor. Femeile din Egipt îmi povesteau lucruri teribile.
Există la ei grupuri de șantaj, de crimă organizată, să-i spunem, care fotografiază o fată pe stradă. Iau fața, o lipesc în photoshop pe un corp nud. Apoi, merg la părinții fetei, îi arată fotografia și îi spun: ”Uite, asta este fata ta! Chiar dacă noi știm că e trucată fotografia, comunitatea va crede că e dezbrăcată! Deci, trebuie să ne dai bani, ca să nu o publicăm!” Atunci când vedeau o cameră foto, te refuzau clar. Nu era genul acela de refuz, ”vai, nu sunt machiată astăzi!” Chiar nu aveai ce să zici.
Pe Marzieh, fata cu fața arsă, am fotografiat-o cu șase ani în urmă, am postat-o abia după trei sau patru ani, când mi-a zis că am voie. Sunt multe imagini pe care nu le voi posta niciodată, sunt doar pentru cărți, pentru că așa am convenit cu femeile respective.
A fotografiat femeia de pe coperta The Atlas of Beauty datorită unei serii de întâmplări fericite
În India iar, o grămadă de refuzuri. Știi că în India era practica aceea de a arde văduva împreună cu cadavrul soțului mort. De multe ori am avut senzația în India că femeia, din păcate, cred că e, de fapt, sigur este mai jos decât o vită. Acelea sunt sfinte. La cartea pe care o am publicată în limba engleză, pe copertă este o fată din India. Ea este și pe afișul expoziției de la Sibiu. E o întreagă poveste cum am ajuns să o fotografiez.
Eram în Varanasi și mergeam pe stradă. Până atunci, primisem o grămadă de refuzuri aici. Era foarte dureros, vedeam atâtea femei super interesante, îmbrăcate spectaculos, culorile, spiritualitatea, tot ce se întâmpla acolo era absolut magic! Am văzut o femeie pe stradă, cu fiica ei. M-am gândit că e femeie matură, are aproape 40 de ani, sigur are autonomie, are dreptul să spună dacă poate sau nu să fie fotografiată. Și îmi răspunde: ”Aș vrea, dar nu pot!” Am întrebat-o de ce, a răspuns că din cauza soțului.
Am insistat, că vreau să vorbesc cu soțul, a zis că nu e acasă, am zis că merg la ea, stau să îl aștept. Am stat și am așteptat cred că vreo șapte ore, să se întoarcă soțul ei. A venit, a spus că e în regulă, să vin a doua zi dimineață, înainte să plece el la serviciu. Am mers, la răsărit, omul venea târziu acasă, pleca foarte devreme. Am făcut o fotografie, e în carte, la ei acasă, deasupra, pe acoperiș, se vedea de acolo orașul Varanasi. După ce am plecat de la ea, eram atât de fericită că am reușit să fotografiez o femeie din India. Exact așa cum mi-o imaginam eu, în sari, foarte autentic, foarte frumos.
”Hello. I’m Jay, the girl from the water!” – cum a căpătat nume, fata de pe copertă
Eram într-un extaz total și starea asta te ghidează uneori. Cel puțin în fotografia mea și în întâmplările mele de pe stradă, cele în care se leagă totul. Starea aceea de extaz m-a dus pe malul râului Gange din Varanasi. Mergeam pe lângă râu și mă uitam la oameni. Și, o văd pe fata din apă! Cum stă și își face ceremonia. O văd și intru în apă cu tot ce aveam pe mine, aparat, telefon. Îi arăt aparatul foto și eram convinsă că o să zică nu. Nu avea cum să zică da. Era și într-un moment ceremonial, o fată tânără, mă gândeam că trebuie să ceară aprobare de la toți bărbații din familia ei. Și acceptă.
I-am făcut câteva cadre și am lăsat-o, am plecat, ca să nu deranjez și să nu dispară momentul. Ea a plecat, eu mi-am văzut de drum, nu am știut nimic despre ea. Când să public cartea, patru ani mai târziu, mă gândeam la fotografia ei. Editorii erau de părere că este foarte frumoasă, voiau să o pună pe copertă. Și mă gândeam că, uite, femeia de pe copertă și nu știu absolut nimic despre ea!
După o jumătate de an de la publicare, primesc un mesaj pe Instagram: ”Hello. I’m Jay, the girl from the water!” Mi-a scris că ea de fapt studiază ingineria la Delhi, că atunci era în vacanță la părinți. La sfârșit, m-a întrebat: ”Asta înseamnă că sunt cea mai frumoasă femeie din lume? Dacă sunt pe copertă?” Am rămas prietene, i-am trimis cartea în multe exemplare, ca să o dea cadou prietenilor ei. Îi place foarte mult să cânte, e clar că părinții au pus-o să fie inginer, dar ea de fapt e o fire artistică.
Documentarea fotografică pentru The Atlas of Beauty a dus-o pe Mihaela Noroc în aproape 100 de țări
Mi se pare super interesant că pe coperta cărții am o hindusă. Acum am mai terminat o altă carte, ”Fetițele pământului”. O carte cu 250 de copii, din mai mult de 50 de țări. Se lansează în toamnă, în America. Va fi și în limba română. Cei din America au ales pentru copertă tot pe cineva hindus, din Bali de data aceasta.
Ai făcut vreodată un calcul, câte țări ai văzut, câte femei ai fotografiat?
Femei, două-trei mii, sigur, cu povești și fără. Țări, în jur de 100, nu le-am numărat. Dacă mi-a plăcut o țară, m-am dus de mai multe ori acolo.
Te-ai simțit vreodată în pericol în țările pe unde ai umblat?
Da, sigur. De exemplu în Afganistan, în cea mai recentă călătorie, pentru că am fost de mai multe ori. Chiar înainte să ajungă talibanii la putere. În pandemie eu am călătorit foarte mult. Singură. Am mers în toate țările care spuneau că nu există Covid, ei au probleme mai mari. A trebuit să plec din Kabul, voiam să ajung într-o zonă ce se numește Bamiyan. Trebuia să fotografiez acolo niște fetițe. Există o organizație Skateistan. Fac cursuri de skating cu fetițe, care nu au voie să meargă la școală, care nu au voie să aibă viață socială. Trebuie să stea acasă, să învețe să facă mâncare.
Organizația aceasta le aduce în spații sigure, unde se pot distra învățând skating. În Kabul era mult prea periculos să fotografiez fetițele și m-au dus în Bamiyan. A trebuit să merg cu mașina, învelită într-o burka. Mi-au explicat că, dacă oprește cineva mașina, să pozez în localnică și să tac din gură, vor spune că sunt mută. Din fericire, nu ne-a oprit nimeni, am trecut prin mai multe puncte de control ale talibanilor. A fost un moment de incertitudine, de teamă. Dar, zona Bamiyan-ului era superbă, acolo au fost statuile acelea uriașe ale lui Buddha. Cele pe care le-au distrus.
Câteodată, se ajunge la o fotografie reușită datorită unei întâmplări periculoase
M-am simțit în pericol de mai multe ori. Dar, uite, un episod, care tot așa, a dus la ceva interesant. Eram în Chile, în Santiago. Despre țara asta se spune că este cea mai dezvoltată din America de Sud și cea mai ok. Dar, există discrepanțe foarte mari între sărăcie și bogăție, ca peste tot în America de Sud. Nu mi s-a părut că în Chile ar fi mai bine, pur și simplu au mai mulți bogați ca restul continentului. Eram într-un cartier mediu, nu părea nici sărac, nici bogat.
Mergeam pe stradă acolo cu o femeie pe care o fotografiam, Luna o cheamă. Mă uitam pe hartă, pe telefon, să văd cum ies din cartier. Aveam aparatul foto la gât și telefonul în mână. A trecut unul pe lângă mine, mi-a smuls telefonul și a plecat. Am întrebat-o pe ea, cum să ajung la un metrou, că mai departe mă descurc. Tipei i s-a făcut milă de mine. Nu reușisem nici să îi fac poze, eram și semi-bramburită cu episodul furtului. M-a invitat să o fotografiez la ea acasă.
A ieșit una dintre cele mai frumoase fotografii, cea cu Luna. Era fabulos la ea acasă. Mama ei era un fel de vrăjitoare. Era atunci campionatul mondial și juca Chile. Toată comunitatea era implicată. Înfipsese maică-sa cuișoare în niște portocale. Își pusese pene în nu știu ce direcție, ca să câștige Chile. Luna era studentă la agricultură, avea un păr extrem de lung și un poncho făcut de mama ei.
Cum faci să fii în siguranță, în atâtea țări? Inclusiv cele din lumea arabă?
Știi ce fac când călătoresc singură, în general? Nu mă duc noaptea pe străzi, sunt circumspectă, îmi dau seama cu cine pot să vorbesc și cu cine nu. Merg cu transportul în comun, să fiu înconjurată și de alți oameni. Dacă merg cu cineva privat, mă asigur dinainte că este în regulă, mă documentez mult. La o călătorie de o lună, stau patru luni pentru documentare.
Din secretele de a fi în siguranță pe străzile lumii: ”Mă îmbrac întotdeauna foarte larg și foarte neatrăgător. Haine largi, ponosite, ghiozdan rupt, să nu atrag atenția.”
În țările arabe e super sigur de fapt, mai ales pentru o străină. Când se întâmplă în Egipt să te agațe pe stradă și să îți spună o mulțime de cuvinte, nu e nimic! La fel se poate întâmpla și în Rahova, în București. În ultima excursie pe care am făcut-o cu Nati, în America, mi s-a părut mult mai periculos în metroul din Los Angeles, decât în alte călătorii de-ale mele. Era plin de drogați și de oameni distruși, nu știai care are la el o armă sau ceva. În general, nu am avut probleme, cred că sunt o norocoasă.
Am avut o dată un moment, știu că făceam o campanie pentru o rețea socială. M-au trimis în șase țări, să fotografiez șase femei, le aleseseră ei. M-am dus în India, trebuia să ajung în Pune, la două ore de Mumbay. Am aterizat în Mumbay și a trebuit să găsesc un șofer atunci, pe loc. Nu am avut timp să fac cercetare pentru călătoria asta. L-am găsit, știam că e vorba de o călătorie de două ore, nu am dormit deloc, deși eram frântă.
La un moment dat, șoferul a vrut să oprească într-o benzinărie, să bea un ceai sau o cafea. I-am spus nu. Să nu oprească nici pentru ceai, nici pentru apă, nici pentru toaletă, pentru nimic. Părea băiat bun, dar dacă nu era?! Uneori, trebuie să fii mai circumspect când ești o femeie singură pe drumuri. În anumite țări, bunătatea poate fi interpretată ca prostie și ca o invitație. Atunci, trebuie să fii întotdeauna atentă la ce semnale transmiți. Mă îmbrac întotdeauna foarte larg și foarte neatrăgător. Haine largi, ponosite, ghiozdan rupt, să nu atrag atenția.
”Dacă e să mă întrebi pe mine, proiectul ăsta cred că s-a născut în Ethiopia.” – Mihaela Noroc
Nu mă plimb cu echipament foto mult la mine, nici nu folosesc mult de obicei. Folosesc o lentilă și un aparat, atât. Nu am nevoie de mai mult. Mie îmi place cât mai simplu. Secretul meu este că știu să văd oamenii aceia, care au o poveste. Poate mă ajută și experiența din televiziune, perioada când am lucrat la casting-uri. Văd, simt un om care are ceva de transmis, o poveste care e și pe chipul, și înăuntrul lui.
De exemplu, aveam eu o fotografie pe care am făcut-o în Ethiopia, una dintre primele fotografii. Dacă e să mă întrebi pe mine, proiectul ăsta cred că s-a născut în Ethiopia. Am făcut acolo o călătorie împreună cu un grup de vreo zece prieteni. Când am ajuns, am fost absolut șocată de diversitatea culturală. Ce oameni vedeai, de la femei dezbrăcate din triburi, la femei complet acoperite cu burka. Erau ethiopieni ortodocși copți, care mergeau la biserică acoperiți în alb.
A fost o experiență răvășitoare, răscolitoare. Știu că am pozat o femeie, în timp ce ea se spăla pe dinți. O singură poză i-am făcut. Știi cum se spală africanii pe dinți? Cu un băț, rumegă la el o jumătate de zi. Să vezi cum ține în gură bățul, se spală pe dinți și se uită la mine. Dar, mai frumoasă ca atunci nu cred că am mai văzut. Să te speli pe dinți și să arăți atât de frumoasă! E o singură imagine, dar ea a transmis frumusețe, ea era așa, așa sunt femeile pe care le găsesc.
Greutățile de a fi departe de familie
Te însoțesc și soțul, fiica ta, în călătoriile prin lume?
Înainte să am un copil, călătoream și cu soțul, și singură. De când a apărut Nati, ea a avut șansa să meargă în vreo 30 de țări. După ce a fost pandemia, a trebuit să o las acasă, mi-a fost foarte greu. După ce am devenit mamă, s-a modificat ceva înăuntrul meu, am devenit mult mai fricoasă, mi se face un dor teribil când o las acasă. Am avut anii trecuți, o perioadă de aproximativ o lună, când am lăsat-o acasă, cu soțul meu, Ștefan. Plângeam în fiecare zi. Nu m-aș fi gândit. Când am rămas însărcinată, mă gândeam că voi putea continua la fel, să o las acasă și să mă duc. Nici nu încape discuție să fie așa. Dar, cartea aceasta cu copii, nu ar fi existat dacă nu era Nati. Pentru ea am făcut-o.
Soțul tău cu ce se ocupă?
Soțul meu acum mă ajută la proiect. El de meserie este scenarist, a terminat Facultatea de Film din București. A lucrat mulți ani în televiziune, ca și mine, a lucrat în publicitate, a fost copywriter. Mă ajută enorm la tot ce înseamnă partea administrativă, birocratică. Eu am libertatea să mă ocup de partea artistică. Chiar dacă îi este greu, e și el tot un artist. Dar, din păcate, și-a asumat partea asta mai neplăcută. Sunt norocoasă că face el asta.
De la femeile lumii, la femeile din România
Ce alte proiecte ai în lucru? Văzusem că ai început să fotografiezi femei din România.
Femeile din România e un alt proiect la care lucrez, o să îl termin în ani de zile, nu mă grăbesc. Și cartea cu fotografii de copii am făcut-o în patru ani jumate, prima carte tot în patru ani și ceva. La cea de-a doua carte lucrez deja de cinci ani. Femeile României va fi o enciclopedie a României, cu frumusețe așa cum o văd eu. Va rămâne un testimonial al vremurilor noastre și al frumuseții autentice care încă se mai găsește, câte un pic. Ce a mai rămas aici, ultimele frânturi, ultimele zvâcniri ale tradiționalului.
Atât frumusețe feminină, cât și a locurilor?
Nu. Doar femei. Nu mă interesează nimic altceva. Eu nu scot niciodată aparatul la un peisaj, nu l-am scos toată viața mea. Nu știu, așa sunt eu.
Spune-mi cum ai ajuns în Sibiu.
Datorită Nataliei am ajuns. Când am rămas gravidă, mă gândeam să mă stabilesc la Berlin. Am avut o expoziție, e acolo o galerie de artă cu care am colaborat foarte frumos. Au venit foarte mulți oameni. Țin minte că atunci când m-au contactat galeristele mi-au spus în felul următor: plătim noi toată expoziția, printuri, tot ce este necesar, iar banii de intrare îi ia galeria. Se plăteau 5 euro ca să vizionezi lucrările. După ce s-a terminat expoziția, au avut așa de multe încasări, încât mi-au dat și mie jumătate din bani. Au venit foarte mulți oameni, am primit și mesaje de la localnici, care mi-au mulțumit.
”Frumusețea poate să însemne foarte multe lucruri. Calitate umană, până la urmă. Bunătatea e frumusețe. Să fii onest, să fii darnic, toate calitățile înseamnă frumusețe.” – Mihaela Noroc
De exemplu, un tătic, care mersese acolo cu fiica lui de aproape 14 ani, anorexică. A spus că, după ce a văzut expoziția, a simțit din nou că e un pic normală. A avut acces la un altfel de femeie. A văzut în câte feluri putem să fim. Este vorba despre diversitate și să ne acceptăm.
Frumusețea poate să însemne foarte multe lucruri. Calitate umană, până la urmă. Bunătatea e frumusețe. Să fii onest, să fii darnic, toate calitățile înseamnă frumusețe. Nu înseamnă că, dacă nu ești simetric, nu ai fi frumos. Media și reclamele au promovat multă vreme standarde de frumusețe false. Trebuie să lucrăm să revenim la ce era adevărat valabil, secole de-a rândul. Noi ne-am pierdut mult încrederea pe parcurs.
Am plecat din Berlin pentru că eram însărcinată și mediul de acolo nu mi s-a părut potrivit pentru copil. Cultural, ca peisaj artistic, era foarte interesant. Dar, nu mi s-a părut în regulă să cresc acolo copilul. Vedeam peste tot drogați sau alcoolici. Și în metrou, și pe stradă, nu m-am simțit în siguranță. Așa că, am zis că revin acasă, în România. Nu am vrut la București, am stat acolo 30 de ani. Am zis să încerc în altă parte. Am făcut o excursie cu Ștefan și cu Nati, când ea avea în jur de un an. Am fost la Oradea, la Timișoara, la Cluj, orașe pe care le luam în considerare.
Mihaela Noroc are senzația că este permanent în vacanță pe străzile Sibiului
Când am ajuns la Sibiu, m-am simțit liniștită. E un oraș cuminte, cu oameni foarte buni. Îmi place foarte mult și partea veche a orașului. Stau în apropiere de Piața Mare, într-o casă de la 1600, într-o curte cu șase-șapte vecini. Dar, apartamentul este cu boltă înaltă, cu ziduri vechi. Îmi place la nebunie, trăiesc într-o poezie în orașul acesta! Când ies pe stradă, am senzația că sunt permanent în vacanță. Sunt peste tot turiști, e foarte frumos. Plus că este un mediu extraordinar în care să crească Natalia. Iese, se plimbă cu bicicleta, are prieteni. Datorită ei am ajuns aici.
Expui des în România?
Expoziția de acum este a doua expoziție în România, am mai avut la București. Nu prea am făcut expoziții, în general, pentru că sunt consumatoare de timp și bani. Acum am sprijinul Primăriei Sibiu, 80% din costuri sunt acoperite de ei. Vor fi 186 de fotografii, unele foarte mari, unele mici, voi încerca să fac și un mozaic, ca un fel de colaj, cu femei de peste tot din lume.
Se făceau 10 ani de Atlas al frumuseții. Mi s-a părut chiar important să fac o sărbătoare în jurul evenimentului ăstuia. Vor fi și un tur ghidat pentru copii, unul pentru adulți, o discuție cu mine. Expoziția va fi deschisă în perioada 8 iunie – 2 iulie.
Mă gândesc ca, în cadrul turului ghidat pentru copii, să pun un ecran pe care să rulez imagini din cartea nouă, Fetițele Pământului. Și să le povestesc, sigur le va plăcea.
Cum puteți vedea fotografiile Mihaelei Noroc
Expoziția The Atlas of Beauty (Atlasul frumuseții) este deschisă la Muzeul Național Brukenthal, Casa Albastră, Piața Mare, nr. 5. Vernisajul a avut loc joi, 8 iunie 2023. Lucrările vor fi expuse până în data de 2 iulie 2023. Evenimente programate în cadrul expoziției de la Sibiu:
- Tur ghidat de către autor pentru copii: 10 iunie 2023, ora 11:30
- Tur ghidat de către autor pentru adulți: 17 iunie 2023, ora 16:30
- Întâlnire și discuție cu autorul: 01 iulie 2023, ora 16:30
