Educația din România nu este doar o poveste despre note, ci una despre contraste: între performanța de elită și abadonul școlar, între promisiunea meritocrației și realitatea inegalității.

După ce am ascultat părerea studenților, am căutat răspunsuri de la specialiști. Într-un dialog sincer despre limitele sistemului, Conf. univ. dr. Mihai S. Rusu la Facultatea de Științe Socio-Umane a ULBS ne explică de ce inegalitatea este primul cuvânt care îi vine în minte când privește spre viitorul generației actuale.

Când spuneți „școala din România”, care e primul cuvânt care vă vine în minte?

Inegalitate. Este primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la școala din România. Dar el nu e suficient. Sintagma îmi activează, de fapt, o întreagă hartă de asocieri în care se suprapun aspecte negative – abandon școlar, analfabetism funcțional, subfinanțare cronică – cu elemente pozitive, precum performanța educațională concentrată în școlile de elită sau promisiunea educației ca motor al meritocrației și al ascensiunii sociale. Niciun singur cuvânt, luat izolat, nu poate face dreptate acestei complexități.

⁠Este școala un loc unde copiii vin să se descopere sau un loc unde sunt învățați să nu iasă din tipare?

La modul ideal, școala trebuie să funcționeze ca un spațiu educațional în care să fie combinate optim descoperirea de sine, a celorlalți și a lumii, cu asimilarea normelor de disciplină care fac posibilă conviețuirea într-un context social organizat. Provocarea cea mai mare constă în găsirea unui formule în care școala să respecte unicitatea fiecărui elev sau student, să dea posibilitatea exprimării propriei individualități, dar în același timp să cultive și simțul disciplinei, al responsabilității sociale și al apartenenței la comunitate.

Vă vin din liceu studenți care știu să pună întrebări sau studenți care așteaptă să li se spună, cuvânt cu cuvânt, ce să scrie în curs?

Populația de studenți e destul de diversă, iar așteptările lor față de cum ar trebui să se desfășoare un curs sau seminar depind foarte mult de experiențele din timpul liceului: unii vor să primească informații cât mai structurate, pe care să le poată „învăța” cât mai eficient, în timp ce alții vin familiarizați cu practici didactice mai dialogice, bazate pe discuții și problematizare. În științele sociale mai ales, aș spune că e esențial să depășim modelul clasic al învățării prin asimilarea de cunoștințe în vederea reproducerii lor în contexte de examinare scrisă; în epoca inteligenței artificiale și a accesului practic neîngrădit la informație, important devine să dobândim capacitatea critică de a problematiza ce este relevant, de a decide ce merită cunoscut și de a dezvolta abilități care să ne permită să înțelegem cum anume informația ajunge cunoaștere.

Cine suferă mai mult în sistemul actual: elevul care e peste medie sau cel care pricepe mai greu?

În forme diferite, amândoi au de pierdut. Sistemul nostru de învățământ tinde să producă două situații educaționale diametral opuse: pe de o parte, în școlile de prestigiu, favorizează crearea unor contexte de competiție intensă în care elevii se întrec pentru a se clasa favorabil în ierarhia succesului școlar; pe de altă parte, în școlile mai puțin prestigioase, cultura educațională înclină să promoveze blazarea colectivă și indiferența generalizată față de performanța școlară. Ambele tendințe sunt, fiecare în felul său,  problematice. În locul unei culturi a performanței școlare, în care școala este văzută ca o arenă a competiției individuale, ar trebui să reimaginăm școala ca un spațiu al cooperării și dezvoltării prin construirea de relații semnificative cu ceilalți, înțeleși nu ca rivali sau competitori, ci ca parteneri ai propriei noastre formări. Școala nu ar trebui să fie o cursă, ci un proces de formare împreună.

⁠V-ar plăcea ca copilul dumneavoastră să studieze și în afara țării?

Mi-aș dori ca fetița mea să aibă un repertoriu de experiențe școlare cât mai divers. Iar în acest sens, experiența de a studia în afara țării (nu neapărat într-o școală și/sau universitate din lumea occidentală) sunt convins că i-ar lărgi considerabil orizontul cultural. Problema cea mai mare rămâne faptul că, deși există astăzi o piață educațională globală, aceasta rămâne accesibilă preponderent tinerilor care provin din familii privilegiate, fiind mediată de resursele financiare ale părinților care pot susține asemenea experiențe educaționale în străinătate. Programe de tipul „Erasmus” produc un efect de democratizare a mobilităților educaționale în străinătate, însă tendința generală este ca educația să fie înțeleasă tot mai mult ca o „investiție” făcută de părinți în copilul lor. Or o astfel de înțelegere a educației ca investiție deplasează accentul de pe caracterul formativ al educației asupra personalității, pe generarea de capital uman valorificabil pe o piață globală a forței de muncă.

Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007