Un asteroid de dimensiuni considerabile, descoperit pe 27 decembrie 2024, ar putea intra în coliziune cu Pământul pe 22 decembrie 2032.
Corpul ceresc, numit 2024 YR4, are în prezent o probabilitate de impact de 1,3% sau o șansă din 83, conform calculelor efectuate de două institute prestigioase: Centrul NASA pentru studiul obiectelor din apropierea Pământului (CNEOS) și NEODyS, afiliat Agenției Spațiale Europene (ESA).
În prezent asteroidul se află la distanţa de peste 43 de milioane de kilometri.
Asteroidul descoperit în 2024 se va apropia până la 106.200 kilometri de Pământ la 22 decembrie 2032, conform estimărilor Centrului NASA pentru studiul obiectelor din apropierea Pământului (CNEOS).
Ţinând cont de incertitudinile orbitale, acest survol ar putea să se transforme într-o coliziune cu Pământul.
În cazul unei coliziuni, asteroidul ar putea să se dezintegreze în atmosferă sau ar putea produce un crater de impact în cazul în care va lovi suprafaţa terestră.
Aceste informaţii au propulsat asteroidul 2024 YR4 în topul listelor de risc ale ESA şi NASA pentru obiecte din apropierea Pământului.
Importanța asteroidului este subliniată și de faptul că a atins nivelul 3 pe scara Torino, care măsoară riscul de impact și potențialele efecte.
Pentru comparație, asteroidul Apophis, descoperit în 2004, a atins nivelul 4 pe aceeași scară, dar observațiile ulterioare au demonstrat că nu prezintă niciun risc de coliziune cu Pământul.
Misiunea DART (Double Asteroid Redirection Test) a demonstrat recent că tehnologia actuală poate devia cu succes traiectoria unui asteroid, rezultatele fiind chiar mai bune decât se anticipase.
Furtul coifului și al brățărilor dacice din muzeul din Drents (Olanda) și toată tevatura care a urmat după acest nefericit incident a scos în din nou în evidență infrastructura culturală precară pe care o avem, de la păzirea valorilor de patrimoniu cultural național și până la resursele financiare alocate de la bugetul de stat, adică Guvern, și autoritățile locale pentru conservarea acestora.
Județul Sibiu trece de la o extremă la alta privind din perspectiva infrastructurii culturale de care dispunem și aceasta, în condițiile în care suntem considerați cel mai cultural județ al țării. Nimeni nu poate nega faptul că, de-a lungul anului, județul Sibiu are o serie de manifestări culturale de top, prin care se distinge în România. Și amintim aici doar Festivalul Internațional de Teatru și Festivalul ASTRA Film.
În același timp, la fel de necontestat e și faptul că mai avem foarte mult de lucru la partea de infrastructură. Adică de construcții și spații necesare bunei desfășurări a actului cultural.
Să trecem în revistă această infrastructură culturală existentă, luând în parte cele mai importante instituții culturale sibiene, fie că sunt în subordinea Ministerului Culturii, a Primăriei Sibiu sau a Consiliului Județean. Avem un act cultural extrem de apreciat (cu manageri de instituții devenite „vedete” la nivel național), dar organizat în spații insuficiente, unele foarte vechi, atunci când nu sunt depășite total.
Muzeul Brukenthal este unul dintre cel mai valoroase din Sud-estul Europei. Evenimentele culturale organizate aici sunt de o înaltă ținută, cu specialiști pe măsură, care au adus notorietate Sibiului, însă, din păcate, după 1990, nu a beneficiat de un amplu program de investiții privind modernizarea clădirilor. Încă nu a apărut un proiect major de modernizare câștigat din fonduri europene și/sau guvernamentale.
Complexul ASTRA este cel mai mare muzeu în aer liber din sud-estul Europei și nimeni nu-l poate ocoli atunci când trece prin Sibiu. Pe tot parcursul anului sunt organizate evenimente care atrag sute și mii de turiști. Însă și acesta suferă extrem de mult la capitolul infrastructură.
Scena de pe lac se află într-o stare depășită și deplorabilă, iar modernizarea acesteia se amână de la un an la altul din cauza instituțiilor guvernamentale care nu și-au asumat latura financiară. Tot aici, putem aminti că de ani de zile se vorbește de un sediu nou pentru ASTRA Film, însă până acum avem parte doar promisiuni.
Junii Sibiului sunt o marcă înregistrată sibiană în țară și străinătate, dar din păcate nu beneficiază în municipiul Sibiu de o sală modernă și încăpătoare pentru spectacolele aferente. Astfel, Junii Sibiului trebuie să evolueze într-o sală de sport, Sala Transilvania, și în bătrâna Casa de Cultură a Sindicatelor, deoarece după Revoluție nu s-a construit niciun centru de conferințe și spectacole în municipiul Sibiu. Deși de acest nou proiect se vorbește din vremea primarului Klaus Iohannis.
Teatrul Radu Stanca organizează unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru din Europa, însă și acesta este văduvit de lipsa unui centru expozițional în care să-și pună în scenă piesele jucate. Sediul teatrului este depășit, iar actuala Fabrică de Cultură își are limitele ei.
Că veni vorba despre Fabrica de Cultură, deocamdată nu se știe cum va fi modernizată și extinsă, deoarece nu a fost realizat încă niciun proiect de anvergură de Primăria Sibiu, care să atragă fonduri europene.
În plus, să nu mai amintim de Direcția pentru Cultură Sibiu, care încă nu are un sediu propriu în municipiu, iar în această perioadă este somată să părăsească actualul imobil în care își desfășoară activitatea, cel din incinta Muzeului Național Brukenthal.
Totodată, Teatrul de Balet Sibiu nu are o sală proprie de spectacole, dar se speră într-o soartă mai bună odată cu modernizarea și extinderea Casei de Cultură a Municipiului. Să vedem când va fi gata, pentru că proiectul există.
Ceva mai bine par să stea la capitolul infrastructură Teatrul Gong și Filarmonica Sibiu, care beneficiază de două săli de spectacole moderne, dar și acestea sunt câteodată prea mici pentru unele evenimente importante.
Una peste alta, suferim din greu la capitolul infrastructură, dar compensăm prin calitatea actului cultural, ce ne-a făcut județul numărul unu al României.
Proiectul variantei ocolitoare a municipiului Mediaș a primit aproape 32 de milioane de lei în bugetul pentru acest an.
Astfel, în bugetul pentru acest an al Ministerului Transporturilor și Infrastructurii au fost alocate cheltuieli de 31,9 milioane de lei pentru varianta ocolitoare a municipiului Mediaș.
De asemenea, aceeași sumă a fost alocată și prin cheltuieli de angajament, respectiv sume care vor fi finanțate din bugete viitoare.
Traseul variantei de ocolire a municipiului Mediaș are o lungime liniară de 8769,49 metri și va cuprinde pasaje, poduri, viaducte, pasarele, o intersecție giratorie suspendată, două noduri rutiere și o intersecție giratorie la nivel.
Întregul traseu al variantei ocolitoare începe din drumul național DN 14 din sensul giratoriu existent, traversează calea ferată CF 300 și strada Rora Mare, ocolește stația de epurare ape uzate a orașului peste canalul Ighiș și râul Târnava Mare.
În continuare, traversează strada Titus Andronic și aleea pietonală din cartierul Gura Câmpului, intersectându-se cu DN 14A (strada Baznei) printr-o girație suspendată, după care urmează cursul râului Târnava Mare, traversat cu pod la km 6+140.
Urmează apoi traversarea căii ferate CF300 și se intersectează cu drumul DN 14, la intersecție cu drumul Buzdului.
Biblioteca Județeană Astra, în parteneriat cu Asociația Sibiu Junior, lansează cel mai interesant concurs de citit și povestit pentru copiii din clasele V-VIII.
Cum pot face asta? Simplu!
Trebuie să citească o carte, iar apoi să facă un video, care să nu depășească 5 minute, în care să povestească pe scurt acea carte. Clipul video, însoțit de acordul scris al părintelui, trebuie trimis, începând cu data de luni, 3 februarie, pe adresa asociației: [email protected]. Termenul limită până la care copiii se pot înscrise în concurs este 20 martie 2025.
În urma unor criterii stabilite de membrii juriului (regulamentul concursului se poate consulta pe site-ul sibiujunior.ro), în data de 25 martie 2025 va fi desemnat câștigătorul marelui premiu, în valoare de 1000 lei.
Premiul este oferit de Asociația Sibiu Junior și Unicredit Bank, partener în proiectele asociației și promotor al activităților educative pentru copii.
Concurenții pot participa cu mai multe video-uri dacă în acest interval de timp reușesc să citească mai multe cărți. Scopul concursului este de a încuraja copiii să citească, dar să și povestească, activitate care îi va ajuta pe viitor să își depașească temerile şi fricile legate de vorbitul în public şi să își îmbunătățească vocabularul.
Despre Asociația Sibiu Junior
„Sibiu Junior” are principalul scop de a oferi copiilor și adolescenților din tot Sibiul programe dedicate desfăşurate în instituţii de cultură. Oportunitatea de a se implica și de a învăța practic „cum se face” și de a pune mâna pe cultură la propriu, adunând clipe memorabile în procesul de învățare este un alt ţel pe care şi-l propune.
Totodată, cei mici sunt susținuți să găsească în educație un fel distractiv de a se dezvolta și de a îmbrățișa pasiuni curajoase încă de la vârste fragede, iar varianta de petrecere a timpului liber în fața ecranelor să fie o opțiune secundară.
În paralel, Asociația a dezvoltat platforma Sibiu Junior, care asigură acces părinților la o listă de activități pentru copii desfășurate în Sibiu, pe diverse domenii. Platforma funcționează ca unic centralizator de activități și evenimente din Județul Sibiu, în dorința de a le oferi copiilor cât mai multe opțiuni pentru a petrece constructiv timpul din afara școlii.
Prețurile din magazine au scăzut considerabil după un boicot masiv al croaților față de creșterea mare a prețurilor.
Vânzările la comercianții cu amănuntul din Croația au scăzut vineri pentru a doua săptămână consecutiv, în urma apelurilor la un nou boicot pentru a protesta față de creșterea prețurilor în țara balcanică.
„Astăzi nu vom cumpăra nimic, nici fizic, nici online”, se arată într-o postare a unui important grup de apărare a consumatorilor care a organizat boicotul.
În cadrul protestului, croații au fost îndemnați să se abțină de la cumpărături în magazinele cu amănuntul și în magazinele alimentare și să evite serviciile de livrare, băncile, restaurantele și cafenelele.
Boicotul trebuia să includă și cumpărăturile online, plata facturilor sau achiziționarea de combustibil.
Nu ne putem dori mai mult, ca părinți, decât ca atunci când se trezesc de dimineață, copiii noștri să își înceapă ziua cu zâmbetul cel mai frumos din lume pe chip. Nerăbdători de o nouă provocare, experimentând o nouă zi de școală.
„Șura dă Aripi”. Însă nu poate singură
Educația, școala, ar trebui să fie cealaltă familie. La fel ca în familie, un copil are nevoie să se simtă în siguranță, să fie apreciat, iubit, încurajat, ascultat. Iar de aici, calitatea învățării, oportunitatea unei edicații de calitate pot face schimbarea care ar determina să avem elevi fericiți, interesați și pasonați de a explora.
Din păcate însă, tributari unui sistem de învățământ în continuă (re)formare, cu o economie încă insuficient de convinsă în a investi mai mult în educație și într-o vreme în care prioritățile de zi cu zi sunt legate tot mai mult de proximitatea imediată, sunt și copii cărora li s-a șters zâmbetul acela de bucurie din priviri. Și aceasta, pentru că părinții lor (atunci când există) nu reușesc să susțină o formă continuă a educației pentru ei. Sau nu au găsit „omul” de vocație care chiar să fie interesat să îi ajute.
Proiectul „Șura dă Aripi” tocmai aceasta își propune. Inițiat în 2022 de preotul Alexandru Ioniță, în cadrul „Șurii Culturale”, cu resurse minime, însă cu o voință teribilă, „Șura dă Aripi” s-a constituit într-un afterscool social care a dat speranță celor care au început să viseze. „Am început cu 15 copii, toți din familii pe care le cunoșteam deja. Din păcate, mulți dintre ei provin din medii unde educația și oportunitățile lipsesc. Ne-am dat seama că putem face mai mult pentru ei, dar și că trebuie să le oferim un cadru stabil în care să crească”, ne spune Pr. Alexandru Ioniță.
„O șansă pentru un viitor responsabil”
Întreținerea programului este o continuă provocare. Costurile lunare depășesc 10.000 lei, iar finanțarea vine din donații și sponsorizări. „Din păcate, nu avem un sprijin constant. Reușim să ne descurcăm cu ajutorul fondurilor strânse la Maratonul Internațional Sibiu și prin bazarurile organizate în Șură, dar e greu să planificăm pe termen lung. Visul nostru este să îi vedem pe acești copii terminând clasa a opta, continuându-și studiile și având încredere că pot reuși. Credem că toate aceste experiențe bune îi vor forma și îi vor motiva să meargă mai departe, chiar și după ce nu vor mai veni zilnic la Șură”, explică părintele Alexandru.
De luni până vineri, după școală, copiii ajung la Șură pentru patru ore pline de activități. Ziua începe cu o masă caldă, gătită chiar acolo, și continuă cu sprijin pentru teme, activități creative și jocuri educative. Tot aici copiii învață să cânte la chitară, să se dezvolte armonios și să fie pregătiți pentru vremea ce va urma.
Campania „Donează 100 de lei lunar pentru pentru educație!” își propune ca acești copii să aibă o șansă pentru un viitor responsabil pentru ei și asumat de către noi, cei care putem să îi ajutăm. Ține de noi să fim parte din această poveste de succes!
Donațiile se pot face în contul Asociației Dialogos: RO51 BTRL RONC RT03 3217 0001, cu mențiunea: „Pentru Șura dă Aripi”.
Un accident rutier s-a produs, duminică seara, pe Valea Oltului, în zona localității Brezoi, două persoane fiind rănite.
„Centrul INFOTRAFIC din Inspectoratul General al Poliției Române informează că traficul se desfășoară alternativ, dirijat, pe DN 7 Râmnicu Vâlcea – Sibiu, la kilometrul 204+600 metri, în zona localității Brezoi, județul Vâlcea, din cauza unui accident între două autoutilitare și un autoturism.
În urma impactului, două persoane necesită îngrijiri medicale”, a transmis Centrul Infotrafic.
„Pompierii vâlceni au intervenit cu o autospecială de stingere cu modul de descarcerare și o ambulanță SMURD, la un accident rutier produs în zona Lotrisor, DN7.
Accidentul rutier s-a produs între un autoturism cu 3 pasageri (2 adulți încarcerați și un minor care s-a autoevacuat), o autoutilitară (doar șoferul care s-a autoevacuat) și o altă autoutilitară (7 persoane, dintre care 5 minori, care nu solicită evaluare medicală).
Persoanele încarcerate au fost extrase și predate echipajelor medicale.
La locul intervenției sunt și 2 ambulanțe SAJ. Pompierii vâlceni au asigurat și măsuri de prevenire și stingere a incendiilor.
Din accident au rezultat 3 victime, 2 adulti si 1 minor. Vor fi transportate la UPU Valcea de echipajele SAJ”, a transmis ISU Vâlcea.
Patru piese din patrimoniul românesc au fost furate, în 25 ianuarie, din Drents Museum din Assen (Olanda), unde erau expuse, în cadrul unei expoziții internaționale, începând cu vara anului trecut. În urma acestui jaf, au fost sustrase patru piese valoroase din expoziție: coiful de aur de la Coțofenești (datat în secolele V-IV î.e.n.) și trei brățări dacice din aur de la Sarmizegetusa Regia (din a doua parte a secolului I î.e.n.), unele dintre cele mai importante artefacte din patrimoniul național al României. Piesele erau împrumutate de Muzeul Național de Istorie al României.
Olanda, raiul hoților obiectelor de artă
Recentul jaf din Drents Museum din Assen scoate la iveală o problemă pe care Olanda continuă să o ignore: securitatea muzeelor. Deși Olanda are o mare bogăție culturală și artistică, securitatea muzeelor este uneori neglijată. În aceeași vreme în care, să nu uităm, Olanda era printre puținele țări care se opuneau intrării României în Shengen, invocând tocmai… lacune de securitate.
În 2002, două tablouri au fost furate din Muzeul van Gogh din Amsterdam. Hoții au intrat în muzeu folosind o scară, au spart o fereastră și apoi au dispărut cu operele de artă. Poliția italiană a descoperit, în 2016, că cele două tablouri erau într-o fermă de lângă Napoli, existând teoria că acestea ar fi fost ori furate, ori cumpărate de Camorra, mafia napoletană.
Unul din tablourile recuperate de poliția italiană
În 2012, Muzeul Kunsthal din Rotterdam (Olanda) a fost victima unuia dintre cele mai celebre furturi de opere de artă din istorie, în care au fost implicați și cetățeni români. Șapte tablouri au fost furate din celebrul muzeu olandez, iar experții au stabilit că valoarea lucrărilor furate se situa între 26 și 100 de milioane de dolari. Deși alarma s-a declanșat imediat, hoții au reușit să iasă după 2 minute și 48 de secunde. În muzeu existau peste o sută de opere de artă, în acel moment. Nu au existat însă, nici atunci paznici înarmați.
Tablourile au fost ascunse în mai multe locuri din România, în timp ce hoții au încercat să le vândă, fiind ajutați de familiile lor. Văzând că nu au cum să le valorifice și fiind speriați de ancheta Poliției, hoții au decis să ardă operele de artă cu o valoare de zeci de milioane de dolari. Potrivit anchetatorilor, au fost arse trei sau patru tablouri, celelalte opere de artă fiind de negăsit. Hoții români nu erau specializați în furturi de opere de artă, dar au reușit să intre și să iasă din muzeul olandez, ceea ce demonstrează cât de fragilă este securitatea operelor de artă. De asemenea, hoții au reușit să scoată operele furate din Olanda fără nicio problemă la frontieră, deși Poliția începuse deja ancheta.
În 2020, în timpul pandemiei, când muzeele și-au închis ușile, a dispărut lucrarea „The parsonage Garden at Nuenen in Spring”, realizată de Van Gogh în 1884. Într-o noapte, un hoț a spart o ușă de sticlă și apoi a plecat cu tabloul, folosind o motocicletă. Lucrarea a fost găsită după 3 ani.
România, o „tradiție” în materie de furt din patromoniul național
Opere de artă inestimabile au fost mereu ținta unor jafuri celebre și în România. Unele au fost recuperate, dar altele au rămas pierdute pentru totdeauna. Chiar Cloșca cu puii de aur a fost furată în 1875 de la Muzeul Național de un student acrobat care a coborât prin tavan chiar în seara de Crăciun. Hoțul a fost prins repede, însă nu înainte de a vinde unul dintre puii de aur unui ceasornicar, care l-a topit.
Furtul pieselor dacice din tezaurul României deține toate elementele unui jaf care să intre în istorie. La acest moment, în muzeele României se află 33, 8 milioane de obiecte, de care au grijă 7500 oameni, potrivit Institutului Național de Statistică.
În ultimele trei decenii au avut loc sute de furturi de obiecte patrimoniale din muzeele, universitățile sau bisericile din România. Pe site-ul Poliției Române sunt anunțate și expuse 894 de obiecte (inclusiv coiful și brățările în discuție), în marea majoritate picturi, statuete sau cărți bisericești vechi, dispărute de mai bine de zece ani. Încă 425 de bunuri culturale mobile distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal sunt înregistrate și la Institutul Național al Patrimoniului.
Printre picturile unor artiști celebri români, care au fost declarate furate, se numără „Moș din Brebu” (Luchian Ștefan), furat pe 14 octombrie 2022, „Bujorel” (Nicolae Grigorescu), pe 16 decembrie 2021, în aceeași zi cu „Narcise și lalele” (Theodor Pallady) etc. Mai vechi sunt furturile de icoane și cărți vechi din bisericile din țară. Printre ele, se numără Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), sau „Evanghelia de la Blaj” (1817), ambele furate din parohii hunedorene. Ducații de aur din Tezaurul de la Dudașul Schelei au fost sustrași în prima zi din 2013, „Portret de femeie”, atribuit artistului Ștefan Luchian, a dispărut în 2013, replica după piesa „Rugăciune” realizată de Constantin Brancuși a dispărut în 2005.
Cel mai mare jaf dintr-un muzeu din România a avut loc la Sibiu
Cel mai mare jaf dintr-un muzeu din România a avut loc la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, în 1968, când la conducerea țării se afla, deja de trei ani, Nicolae Ceaușescu. Jaful s-a petrecut în noaptea de 26/27 mai 1968, când au dispărut opt lucrări de pictură europeană, estimate pe atunci la 25 de milioane de dolari. Conform minneapolisfed.org, la valoarea de astăzi a dolarului, tablourile respective ar valora de cel puțin 9 ori mai mult, adică 225 de milioane de dolari.
Foto: dosaresecrete.ro
Cele opt opere furate sunt: Anton van Dyck – „Moartea Cleopatrei”, Frans van Mieris cel Bătrân – „Bărbat cu pipă la fereastră”, Jorg Breu – „Portret de bărbat”, anonim german – „Bărbat cu haină de blană”, Christoph Amberger – „Portret de bărbat”, Tiziano Vecellio da Cadore – „Ecce homo”, Rosalba Carriera – „Portretul unei tinere femei” (o miniatură pictată pe fildeş), şi, cel mai valoros tablou, evaluat la 25 de milioane de dolari, „Bărbat cu craniu în mână”.
Muzeul nu dispunea de sistem de alarmă şi de protecţie a exponatelor. Autorii furtului, care nu au fost descoperiţi niciodată, au intrat în muzeu într-o zi de duminică, pe 26 mai 1968, şi s-au ascuns în clădire, operând în timpul nopţii. Angajaţii muzeului au descoperit că s-au furat capodoperele abia marţi, lunea muzeul fiind închis.
Cel care a alertat autorităţile, Theodor Ionescu, a devenit şi principalul suspect al miliţienilor, urmând apoi să fie condamnat pentru alte fapte. El a fost și cel care a descoperit, la începutul anilor ’60, tablouri ale lui Tizian, Anton van Dyck, Amberger, Giorgione, Jordaens, Andrea Celesti, lucrări despre care nu se ştia că se află în Muzeul Brukenthal. Ancheta, începută imediat, a continuat până în 1972, însă fără rezultate. Zvonurile din acea perioadă sugerau că jaful ar fi fost orhestrat de Securitate, iar tablourile ar fi fost scoase din țară pe cale diplomatică, ajungând în Germania sau America. După 30 de ani, în 1998, patru dintre tablouri au fost recuperate.
Fostul președinte Emil Constantinescu povestește cum au fost găsite tablourile și cum au fost returnate României în timpul mandatului său la Cotroceni. Relatarea sa se găsește pe o bandă, în arhivele Radio România Actualități. „Mi s-a adus la cunoștință că instituția vamală din SUA a ajuns în posesia a patru tablouri din Colecția Brukenthal, furate în 1968.
În 1998, un colecționar din SUA a trimis spre evaluare două tablouri unei galerii din New York. Galeristul, constatând că fac parte din Școala Flamandă, le-a fotografiat și a trimis fotografiile Institutului de Istoria Artei din Haga. Directorul Institutului a recunoscut în fotografii tabloul «Bărbat cu craniu» ca făcând parte din seria celor furate de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. I-a scris domnului dr. Alexandru Lungu, directorul Muzeului Brukenthal. Acesta a cerut sprijinul UNESCO și totul a căpătat o turnură internațională. Noi am cerut, prin Ministerul de Interne, să se facă o sesizare prin Interpol. Agenții Serviciului Vamal american au luat legătura cu galeristul din New York care a furnizat date privind numele colecționarului care încercase să vândă tablourile.
Tablourile au fost confiscate”, a relatat fostul președinte al României. După doi ani de corespondențe pe cale diplomatică, cele patru tablouri au fost aduse cu avionul prezidenţial în România și redate Muzeului Brukenthal.
Până în prezent, în ciuda eforturilor autorităților, misterul autorilor jafului rămâne nerezolvat. Nu există răspunsuri relevante cu privire la identitatea celor care au comis furtul. Potrivit unor vechi ofițeri de poliție și securitate, nu e exclus ca în furtul de la Muzeul Brukenthal să fi fost implicate persoane importante ale momentului: colecționari de artă, un lider PCR, ofițeri de Securitate etc.
Cele mai importante furturi de patrimoniu din Sibiu din ultimele trei decenii
De la Revoluție, județul Sibiu nu s-a mai confruntat cu mari furturi de obiecte de patrimoniu național, asemeni tablourilor furate de la Muzeul Brukenthal. Totuși, au mai existat câteva episoade importante de furturi din patrimoniul cultural național sibian, redate de presa locală și națională. Din fericire pentru patrimoniul sibian, mare parte dintre obiectele de patrimoniu au fost recuperate cu ajutorul polițiștilor sibieni și specialiștilor în patrimoniu din instituțiile sibiene.
Cele mai vizate de infractori au fost bisericile evanghelice din județul Sibiu, care adăpostesc piese și obiecte de patrimoniu extrem de valoroase pe piața de artefacte. Odată cu plecarea sașilor din Sibiu, la începutul anilor 90, bisericile evanghelice din mai multe localități din județul Sibiu au rămas închise și nesupravegheate, favorizând astfel furturile din interiorul acestora.
Totodată, în cazul unor biserici evanghelice, cei care au avut grijă de acestea au fost destul de în vârstă, iar vigilența acestor nu a ajutat deloc la preîntâmpinarea furturilor. S-au întâmplat câteva cazuri în care administratorii unor biserici evanghelice au descoperit furtul sau dispariția unor obiecte de cult abia după câteva luni sau chiar câțiva ani.
Cu toate că Consistoriul Evanghelic Sibiu a încercat să administreze cât mai bine bisericile evanghelice, lipsa fondurilor necesare și personalul redus au făcut ca în anii 90 aceste biserici să fie jefuite sau, chiar mai rău, deteriorate extrem de mult. Aceasta în condițiile în care județul Sibiu deține un număr foarte însemnat de monumente istorice, situându-ne printre primele județe din România în acest sens.
Astfel, un caz important de furt s-a petrecut în iulie 2016, când a dispărut crucea de procesiune din Biserica Evanghelică din Cisnădie. Acesta era expusă în cadrul muzeului, iar valoarea de inventar era de aproape 15.000 de lei. Din fericire, polițiștii sibieni au reușit să recupereze obiectul de cult câțiva ani mai târziu, iar apoi acesta a fost clasat ca obiect de tezaur.
Acum, crucea se află în muzeul din Casa Teutch. Obiectul are o valoare deosebită, întrucât se crede că a fost adusă de către primii reprezentanţi ai comunităţii săseşti stabiliţi în Transilvania. Crucea procesională recuperată se afla în inventarul Bisericii Evanghelice din Cisnădie din anul 1911, dată la care a fost descoperită în osuarul lăcaşului de cult, aflat în subsolul unei vechi capele din imediata apropiere a bisericii. Această piesă a fost confecţionată în secolul al XIII-lea într-un atelier din vestul Europei şi are o valoare artistică excepțională prin compoziția sa iconografică și decorativă, caracteristice stilului gotic timpuriu.
Un alt furt a fost cel referitor la sustragerea clopotului din Biserica evanghelică din satul Dobârca, orașul Miercurea Sibiului, în 2011. Acesta a fost realizat în 1926 și avea o greutate de 360 kg. Tot referitor la biserica evanghelică din Dobârca, s-a produs și un furt de cărți religioase în limba germană. În cele din urmă, bunurile au fost recuperate.
Din păcate, au existat și cazuri de furturi în care autorii au fost prinși, însă bunurile nu au mai fost recuperate niciodată. În aceste cazuri se înscriu și tuburile de orgă sustrase în 2019 din biserica evanghelică din comuna Slimnic. Aceste tuburi nu au mai fost recuperate, deoarece au fost topite. Staniul, materialul din care au fost confecționate, a fost folosit pentru îmbinarea unor scocuri. Valoarea de inventar a acestor tuburi de orgă era de aproape 10.000 de euro.
Un alt furt asemănător a fost cel din satul Alma Vii, din 2012, unde tuburile din orga bisericii evanghelice au fost sustrase. Valoarea acestor tuburi era estimată la 30-40.000 de euro. Din fericire, bunurile au fost recuperate.
Un alt eveniment de acest gen s-a petrecut, în 2013, la Biserica Evanghelică din satul Șoala, comuna Axente Sever. Și aici au dispărut tuburile de la orga din biserică. Dispariția tuburilor a fost constatată câțiva ani mai târziu, deoarece slujbele aici erau destul de rare.
Un alt exemplu este potirul de alamă ce a fost furat din Biserica Romano-Catolică din municipiul Mediaș, în 2010. Valoarea de inventar a fost de 1.000 de lei.
Nici patrimoniul cultural din bisericile ortodoxe din județul Sibiu nu a scăpat de atenția infractorilor. Astfel, în mai 2013, a fost furat chivotul, două cruci de binecuvântare și o cădelniță de la Biserica ortodoxă din comuna Laslea. Valoarea prejudiciului din momentul furtului era de 10.000 de lei. Ulterior, obiectele de cult au fost recuperate. Per total, valoarea bunurilor din județul Sibiu care au făcut obiectul acestor furturi se cifrează spre aproape 100.000 de euro.
La Muzeul Astra au avut loc doar vandalizări
Din 1990 și până în prezent, furturile din patrimoniul cultural național au ocolit Complexul Național Muzeal ASTRA, din Dumbrava Sibiului. Totuși, de-a lungul timpului au existat și câteva tentative de distrugere a gospodăriilor clasate ca monumente istorice.
Astfel, spre sfârșitul anilor 90 a existat un caz de distrugere a câtorva gospodării. Un grup de tineri a scăpat de vigilența paznicilor muzeului și în cursul nopții au vandalizat câteva gospodării. Au rupt ușile și au deteriorat câteva obiecte de patrioniu din aceste gopodării. Potrivit reprezentanților Muzeului Astra, din 2000 și până în prezent, nu s-a înregistrat nicuiun furt din patromoniul cultural național aflat în administrarea CNM Astra.
Cea mai are problemă în județ o reprezintă intervențiile ilegale asupra patrimoniului cultural național
Una dintre cele mai stringente probleme referitoare la patrimoniul cultural național din județul Sibiu este intervenția neautorizată asupra monumentelor istorice. În acest sens, polițiștii sibieni specializați pe patrimoniul cultural național din cadrul IPJ Sibiu întocmesc anual, zeci de dosare penale pentru aceste intervenții neautorizate.
Sibiul 100% vă prezintă situația dosarelor întocmite de polițiștii sibieni din 2006 până în prezent. În unii ani au existat și peste 100 de dosare înregistrate la IPJ Sibiu. Situația dosarelor înregistrate la IPJ Sibiu este preluată din raportul întocmit de reprezentanții IPJ Sibiu pentru Zilelor Europene ale Patrimoniului, ce se aniversează, în fiecare an, în luna septembrie.
Aceasta a fost prezentată de ofiţerul specialist în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Sibiu – Serviciul de Investigaţii Criminale, comisar şef de poliţie Radu Părean.
Mai multe cantoane din vestul Elveţiei avertizează cu privire la provocarea care face ravagii pe reţelele sociale.
Medicul român Gabriel Tatu-Chiţoiu atrage atenţia asupra riscurilor acestei provocări, întâlnită şi în Franţa, arătând că supradozajul cu paracetamol provoacă leziuni ireversibile ale ficatului.
Potrivit swissinfo.ch, provocarea implică tineri care se încurajează unii pe alţii să înghită doze mari de paracetamol, deseori consecinţele fiind fatale.
Gabriel Tatu-Chiţoiu, medic primar Cardiologie şi Medicină Internă, a relatat, duminică, într-o postare pe Facebook, că a primit o atenţionare similară, a unui medic din Franţa.
„Această provocare este deosebit de periculoasă, deoarece dincolo de doza zilnică recomandată (3 g pe zi pentru un adult), supradozajul cu paracetamol provoacă leziuni ireversibile ale ficatului.
Aceasta (intoxicaţia cu Paracetamol) este prima cauză transplant hepatic de origine medicamentoasă în Franţa”, comentează ANSM (Agenţia Naţională pentru Siguranţa Medicamentului şi a Produselor de Sănătate)”.
A venit pe lume în anul 1974, la Sibiu. Soarta, adică regimul comunist, l-a repartizat pe tatăl său, inginer de meserie, în Reșița. Avea cinci ani când a fost dezlipit de pământul natal. La 14 ani, a făcut ce nu mulți copii ar face: și-a dat semicursiera rusească pe o chitară bass, două obiecte la fel de valoroase în acea perioadă gri a regimului socialist.
A vrut să devină medic, așa că și-a vândut chitara bass și alte instrumente pe care le avea, pentru a face meditații. Însă și-a dat seama că mâna lui e mai potrivită pentru pana de chitară, nu pentru bisturiu, iar urechea sa muzicală nu trebuie irosită pe stetoscop. Așa că a început să cânte, iar.
Crescând, Florin Barbu, că de el e vorba, ajunge bassist al trupelor Blazzaj, Timpuri Noi, Proconsul, Cargo, Arca, Implantpentru refuz, Partizan, compunând și piese pentru unele dintre aceste formații. Colaborează cu Florin Chilian pentru albumul „Zece Porunci” și este creditat ca bassist pentru peste 400 de piese.
În 2009, se reîntoarce la Sibiu, unde își deschide un magazin de instrumente muzicale și îi învăță pe sibieni că viața fără muzică e pustie. În 2019 renunță la scenă. În momentul de față ajută trupele mici să crească. Se recomandă ca cel „de-al șaselea membru din formație”, dacă trupa este formată din cinci oameni. Utimele formații cu care a concertat au fost „Implant pentru Refuz” și „Robin and the Backstabbers”, în care și apare pe ultimul lor album, în piesa „Picnic de la Marginea drumului”.
În 1996 a fost votat drept „cel mai bun bassist din Romania”
Florin Barbu, prin munca sa, a ajutat formații ca Hypno Ceperco (trupă care a ajuns top I la mai multe radiouri cunoscute din România) să se dezvolte într-un an cât altele în zece, deși, cu nedisimulată modestie, spune că nu a făcut altceva decât să ofere încredere tinerilor, pentru că a văzut „acel ceva” în ei, care îi poate duce departe.
Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural, cetățean de onoare al municipiului Timișoara. Iar în 1996 a fost votat drept „cel mai bun bassist din Romania” de câteva publicații de specialitate din țară.
În „incubatorul de trupe”
M-am întâlnit cu Florin în locul unde îl poți găsi cel mai ușor: în a doua sa casă, studioul de producție din inima Sibiului, în Orașul de Jos. Locul de unde a renăscut muzica în Sibiu. De când am deschis ușa, mi-a sărit în ochi logo-ul fostului magazin de instrumente muzicale.
Fac stânga într-o altă încăpere și văd locul unde se petrece magia, unde notele muzicale pleacă din mintea producătorului muzical și „curg” prin mâinile acestuia, se revarsă în clape sau corzi și ies drept muzică prin difuzoare. Mă așez pe canapea, îi admir instrumentele muzicale ce se pot observa prin toată camera. Florin pune o piesă pe fundal și începem discuția. Despre parcursul său muzical s-a mai scris și cu siguranță se va mai. Însă până se hotărăște Florin să-și scrie memoriile, i-am adresat totuși câteva „întrebări elementare”.
Începuturi. „Nu mai dădeam bassul din brațe”
Știu că aveai doar cinci ani când ai plecat din Sibiu. Cum a fost despărțirea?
Mi-a fost tare dor de orașul natal. După ce am plecat din acesta, am rămas cu un dor așa mare, încât mă strângea inima când vedeam o mașină cu numere de Sibiu! Chiar dacă aveam cinci ani. A fost destul de traumatizant să plec de lângă prietenii mei din oraș.
Când ai luat muzica în serios?
În clasa a XII-a am vrut să merg la medicină. A trebuit să mă pregătesc pentru admitere, care era foarte grea. Nu stăteam foarte bine financiar, așa că mi-am vândut instrumentele ce le aveam, ca să-mi plătesc meditațiile. Apoi, nu mult după ce am început facultatea, m-am întâlnit în tren cu niște timișoreni care fuseseră la munte și care aveau o formație de blues. M-au invitat la ei la studio, în sala de repetiții, bassistul nu era acolo, am luat basul în mână, nu-mi dau seama de ce, nu știam mare lucru, și am cântat câteva acorduri.
Lor le-a plăcut de mine, atât de mult încât și-au dat afară bassistul și m-au luat pe mine în locul său. De atunci am reînceput să-mi iau instrumente. Acest lucru se întâmpla în 92-93. Practic, de atunci am început să cânt. Am avut o perioadă în care studiam între 10 și 12 ore pe zi. Am renunțat la medicină, și nu mai dădeam bassul jos din brațe. Începusem să iau muzica în serios.
Ai cântat în foarte multe trupe cunoscute, cum ar fi Blazzaj, Cargo, Proconsul, Timpuri Noi, Partizan. În care trupă te-ai simțit cel mai bine?
Eu nu am simțit niciodată că fac un compromis atunci când am intrat într-o trupă nouă. Fiecare a fost diferită. Blazzaj a fost formația mea. Am construit-o fix așa cum mi-am dorit să arate o trupă, de la formație și gen muzical. Normal că mi-a plăcut tare mult. Apoi, Timpuri Noi a fost poate singura trupă românească la care am fost un fan în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, am aflat de undeva adresa acestuia și i-am trimis un pachet lui Dan Iliescu, unde am pus o casetă audio în care cântam la bass, o fotografie cu mine și o scrisoare, în care i-am spus că vreau să fiu în formația sa.
După doi ani s-a întâmplat acest lucru, dar fără să aibă vreo legătură cu pachetul. Proconsul a fost poate cele mai profesională trupă la care am cântat vreodată, de la compoziție, la cum este organizată echipa. Aveam un număr foarte mare de tehnicieni, o instalație de sunet, de lumini. Oamenii nu-și dau seama, dar este foarte greu să cânți pop. Am fost fondator la Partizan. Cargo e Cargo. La Implant pentru Refuz au fost prietenii mei din studenție, frații mei, mi-am retrăit tinerețea în acea trupă, dar am stat în acea formație o perioadă mult prea scurtă ca să atârne greu în povestea mea.
„Nu pot să respir fără studioul în care suntem acum, nu poate să treacă o zi fără să mixez ceva”
De ce pleacă cineva dintr-o trupă?
O formație este ca o familie. Sunt patru cinci oameni care stau în aceeași mașină, același apartament, aceeași scenă. Trebuie să aibă o conexiune bună între ei. Noi, artiștii, și nu numai, putem fi dificili câteodată. Toată turneele și nopțile nedormite au o parte nevăzută, se numește depresia postperformance. După fiecare spectacol de succes, ai o perioadă de câteva zile în care ești deprimat, iar oamenii nu tot timpul trec bine prin acestea.
Ai trăit exclusiv din muzică sau ai avut și alte meserii?
După ce m-am lăsat de medicină, am lucrat doi ani barman la un club de jazz. Dacă nu pun la socoteală studioul de muzică pe care îl am acum, am trăit exclusiv din muzică și pot spune că am trăit bine.
Se poate trăi din muzică și acum?
Se poate și acum să trăiești din muzică. Dar dacă vrei să faci acest lucru trebuie în primul rând să nu poți să respiri fără aceasta. Eu nu pot să respir fără studioul în care suntem acum, nu poate să treacă o zi fără să mixez ceva. Într-o lume de mediocri, de inapți, neserioși și nepunctuali, needucați, ajunge să fii educat, decent, să-ți stăpânești instrumentul și să-ți iei meseria în serios, pentru a ajunge departe.
„Mi-am pierdut mulți prieteni în acea catastrofă de la Colectiv”
În 2019 te-ai lăsat de concertat. De ce ai făcut acest lucru?
Au fost mai mulți factori. Unul dintre aceștia ar fi faptul că s-a născut băiețelul meu. Plecam din București spre orașul în care aveam concert și mi-era deja dor de acesta. Începusem să plec cu mașina mea direct acasă după ce se termina concertul și acest lucru începea să intre în conflict cu acel „cod”, regulile nescrise ale artiștilor. Alt lucru după care nu am mai fost același om a fost „Colectiv”. Mi-am pierdut mulți prieteni în acea catastrofă, am fost în stare de șoc poate doi ani.
Cântasem la Colectiv cu două săptămâni înainte cu Cargo, iar în noaptea incidentului eram la Iași. Jumătate din pozele pe care le aveam pe rețele de socializare sunt făcute de fotografi care au murit la Colectiv. În plus, am și îmbătrânit. Fiecare vârstă are frumusețea ei, iar vârsta pe care o am acum mi se pare mai potrivită ca să dau mai departe informația pe care o am și să las scena liberă pentru formații noi.
A evoluat scena muzicii din România?
Este o evoluție categorică. La începutul anilor 90 totul era gri, erau patru formații mari și late care monopolizau piața. Se cânta bine, nu zic nu, dar acum se cântă și mai bine. Toate genurile muzicale se fac la un nivel înalt. În rest, oamenilor le place să se vaite.
„Școala de muzică” din Sibiu
Te-ai mutat în 2009 în Sibiu. Cum crezi că a evoluat scena muzicală de atunci și până în zilele noastre?
O să spun ceva care poate o să pară nebunie. Eu m-am mutat în Sibiu deoarece copilul meu trebuia să intre la grădiniță și eu nu am vrut să-l cresc în București. Ultimele orașe în care am locuit (n. r., Timișoara și București) au fost o „bombă artistică”. În clădirea în care repetam în Timișoara, Casa Studenților, CS, cum o numeam noi, spre exemplu, mai erau încă 15 formații, iar de București ce să mai spun?
Când am ajuns în orașul meu natal, nu exista nici măcar un magazin de instrumente muzicale și știam doar de câteva formații de muzică. Erau vreo doi profesori care predau chitară. Și mă gândeam: „Eu de aici nu mai plec! Copilul meu are doi ani jumătate și vreau ca atunci când va avea 16 ani, să aibă cu cine să cânte”.
Așa că am făcut un magazin de instrumente muzicale, ca oamenii să cumpere copiilor în loc de tabletă o chitară, clapă, orgă, un instrument muzical. Țineam workshopuri gratuite la studio, de bass, de chiatară, rugam profesori să mă ajute. Am făcut un grup „Muzicieni în Sibiu” și făceam niște întâlniri cu muzicieni din oraș, unde mai făceam și acolo workshopuri gratuite. Cumva, oamenii au început să cumpere chitări și să cânte la acestea. Aveau nevoie de profesori, aveau afișate numerele multor meditatori la mine pe geam, până în punctul în care nu mai ajungeau profesorii. S-a înființat o școală de muzică.
Datorită faptului că s-au înființat multe formații, au început să apară eveninete ca „Sibiu sounds”, „Pune mâna pe chitară” și poate e arogant să pretind că am eu un rol așa de mare în această evoluție, dar îmi dau cuvântul meu de onoare că în 2009, când am deschis magazinul de instrumente muzicale, am visat ce se întâmplă astăzi în Sibiu! Und sunt zeci de formații, sute și mii de copii care cântă la instrumente, iar copilul meu, Luca, acum, când cântă în formația Revolter, are de unde să aleagă. Îndrăznesc să spun că nu a fost doar un magazin de instrumente, ci a fost un Hub cultural. E remarcabil ce se întâmplă acum în Sibiu!
Ce părere ai despre inteligența artificială în muzică?
Eu aș încerca să nu am nicio părere, deoarece este atât de incipientă treaba, încât orice părere ai avea, te-ai înșela. Mă folosesc de noile unelte, nu zic nu. Cred că muzica generată de inteligența artificială ajută micii întreprinzători ce au nevoie de muzică să-și vândă produsele, fără să plătească licență unui compozitor. Nu cred că adevărații muzicieni vor fi înlocuiți. Oamenii nu ascultă muzică, ascultă muzicieni și poveștile din spatele pieselor.
Întotdeauna am avut o admirație pentru meșteșugul sculpturii. Această apreciere mi-a fost insuflată de către părinți, având un artist în familie care a sculptat în lemn și piatră, realizând toate statuile dintr-un mic oraș din județul Bacău. Astăzi însă vreau să vă vorbesc despre Mircea Hanea, un sculptor în lemn și restaurator din Cisnădie, care în prezent lucrează la Muzeul ASTRA.
Deși am putea crede că o lucrare de sculptură presupune doar prelucrarea materialului, realitatea este diferită. Este un proces complex ce implică matematică, imaginație, dexteritate și viziune în spațiu, alături de multe alte aspecte.
Mircea s-a împrietenit cu lemnul încă din copilărie și de atunci nu s-a mai despărțit de el. Munca unui sculptor în lemn presupune prelucrarea și restaurarea produselor artistice și istorice din lemn, care pot avea forme complexe. Se spune că artistul ia lemnul brut și îl plasează pe masa de lucru, îndepărtând părțile în exces, iar piesa de artă este deja prezentă, așteptând să fie descoperită. Artistul doar o formează. Acest proces este simplu pentru cei cu capacități creative.
Mama sa ar putea fi considerată cea care i-a insuflat această pasiune pentru lemn. Cum? După cum ne-a spus chiar el, pentru a-l ține ocupat pe Mircea, copil fiind, îi dădea o bucată de lemn și câteva unelte:
„De mic copil mi-a plăcut lemnul. Mama mi-a spus că îmi dădea un butuc de lemn, un ciocan, un clește și un pumn de cuie. Avea liniște cu mine toată ziua! De sculptat fac asta de mai bine de 25 de ani. Eu sculptez lemnul de la 30 de ani, dar de mic copil m-am jucat cu lemnul. Asta am făcut o viață întreagă. Am căutat să respect, în general, piesele cu caracter tradițional, însă am adus și câteva noutăți în piese. Am destul de puține creații proprii, marea majoritate a lucrărilor sunt reproduceri. Chiar și la acestea, adaug sau scot detalii sau chiar părți componente, iar dimensiunile nu sunt la fel cu originalul niciodată. Acest lucru, după părerea mea, conferă autenticitate lucrării”.
Ca mulți alții care încă mai practică meserii pe cale de dispariție, Mircea ne spune că nu ar renunța niciodată la această meserie pe care a învățat-o singur, fiind autodidact: „Talentul pe care îl am este de la Dumnezeu, nu am pe nimeni sculptor în familie. De fapt, eu nu am avut nici măcar profesori care să mă îndrume să merg pe acest drum. Sunt autodidact. Nu am niciun premiu sau diplomă pentru munca mea, nu îmi doresc și nici nu particip la expoziții. Răsplata pentru munca mea este verbală și financiară”.
Ce nu-i lipsește niciodată lui Mircea? Dalta și ciocanul
Lemnul îl alege în funcție de destinație și preferință, însă feblețea lui a fost și va rămâne nucul.
„Din punct de vedere al metodelor de cioplit, cea mai simplă este încrustația, apoi sculptura industrială, realizată în serie (unde se repetă aceeași piesă de multe ori), iar cea mai dificilă este sculptura monumentală, precum cariatidele. Înainte de a începe sculptura, trebuie realizat desenul tehnic și artistic al lucrării. Un sculptor trebuie să știe să facă acest lucru. Apoi, se aduce lemnul la dimensiunile din desen: lungime, lățime și grosime, după care se șlefuiește (finisare) pentru a putea copia desenul, iar apoi, spor la treabă”, explică sibianul.
Să întrebi un artist care este lucrarea sa preferată este ca și cum ai întreba un părinte pe care copil îl iubește mai mult
Diferența dintre un kitsch și o lucrare de artă este foarte mică în zilele noastre. Se fac reproduceri pe mașini (CNC, imprimante), care imită aproape 100% o lucrare de artă. Este nevoie de un ochi de expert pentru a observa diferența. Nu l-am întrebat pe Mircea care este lucrarea lui preferată, pentru că știam deja răspunsul. Totuși, l-am întrebat care a fost cea mai complexă lucrare: „Iisus Hristos, sculptura în lemn de nuc, monumentală, 110 cm înălțime. Am făcut totul singur. De asemenea, țin minte că am făcut mai demult catapeteasmă la o biserică. La coloanele de susținere, la baza lor, există o porțiune paralelipipedică, goală în interior. Înainte de a închide partea de interior a lemnului, am scris numele prietenilor, colegilor, rudelor, cam 400 de nume. Nu o să vadă nimeni niciodată! Nu știe nici măcar preotul”.
Sculptura nu a evoluat, ci se află într-o perioadă de regres
Tineretul de astăzi are la dispoziție alte oportunități și nu se mai orientează spre tradițiile artistice de altădată. Din păcate, nu mai există mulți specialiști care să poată face diferența și să selecționeze talentele, iar acum singurul judecător al unei lucrări este publicul. Dacă o lucrare îi place publicului, înseamnă că este apreciată și căutată; dacă nu, este un produs care nu a reușit să capteze atenția.
În final, întrebarea la care am dorit să aflăm răspunsul a fost ce sfat i-ar oferi unui tânăr care dorește să urmeze această meserie. Răspunsul lui a fost clar și plin de sens: „Mai întâi să vrea acest lucru!”
S-a jucat fotbal vineri seară la Sibiu sau, mai bine zis, s-a încercat… A fost un duel fără sânge, o luptă fără sabie, o iarnă fără zăpadă. Pe teren, Hermannstadt și UTA s-au privit ca doi boxeri obosiți, dansând în ring cu pumnii strânși, dar fără să lovească prea mult. Balonul, dodoloț ca o Terra în miniatură, s-a rostogolit stingher, parcă fără convingere, ca un actor uitat pe scenă după ce s-au stins reflectoarele.
S-a fluierat, s-a alergat, s-a strigat din tribune. Dar, dacă fotbalul e într-adevăr o poveste, atunci cea de aseară a fost una fără intrigă, fără eroi și fără deznodământ. Hermannstadt a încercat să îmblânzească jocul, dar UTA, cu încăpățânarea unui ardelean pus pe fapte mari, n-a vrut să cedeze nici măcar un fir de iarbă.
Prima repriză? Un epos desculț al șanselor risipite, o plictisitoare simfonie bălmăjită a paselor fără finalitate. Mingea a colindat pe teren ca un călător fără busolă, căutând adăpost între buturi, dar nereușind să-și găsească liniștea între ele nici măcar pentru o singură clipă. Sibienii au construit, au desenat trasee, dar totul s-a pierdut în pâcla nehotărârii, ca un vis frumos din care te trezești prea repede. UTA s-a apărat cu trup și suflet, ca un bastion încercat ce nu lasă nimic să pătrundă dincolo de băștile sale.
După pauză, a părut că vântul de pe malul Cibinului va împinge mingea spre poarta arădenilor. Dar nu! Nici măcar vântul n-a avut chef de fotbal în seara cu pricina… Ianis Stoica, cu cutia de chibrituri în bocanc, a încercat de vreo câteva ori să aprindă o scăpărătoare, dar elevii lui Mircea Rednic și-au închis jocul ca o poartă de biserică la miez de noapte.
Chițu a șutat de vreo două ori spre poarta adversă, dar mingea, îndărătnică nevoie mare, a refuzat să-l asculte. Ba Iliev, acel brav Ahile din poarta oaspeților care a reușit să păstreze taina călcâiului său pe parcursul întregii partide, ba ghinionul gazdelor, care s-a ținut de ei ca un dulău hămesit de foame, ba legile nescrise ale unui meci predestinat parcă să nu aibă goluri au făcut ca tabela să rămână imobilă precum un yoghin în savasana, iar scorul alb și searbăd ca un perete într-o galerie fără tablouri.
Și așa s-au scurs minutele, unul după altul, fără bucurie, dar și fără prea multă tristețe… În tribune, suporterii celor două echipe și-au strâns fularele mai bine, s-au uitat lung la ceasurile cronofage și au oftat adânc. În teren, jucătorii s-au luptat cu zădărnicia, care refuza să le ofere o clipă, barem, de magie.
Apoi, a venit fluierul final: 0-0. Nimic de povestit copiiilor înainte de culcare, nimic de trecut în cărțile de istorie sibiană a „jocului celui frumos” (the beautiful game, așa cum e cunoscut fotbalul pe întreg mapamondul). Un meci cât o iarnă fără sfârșit, o seară în care Hermannstadt și UTA s-au anulat reciproc, ca două stele care s-au ciocnit și au rămas suspendate în vid.
Pentru noi, sibienii, rămâne doar așteptarea. Poate data viitoare mingea va avea suflet, poate data viitoare norocul va trece și pe la noi. Până atunci, să ne strângem paltoanele mai bine și să sperăm că primăvara fotbalului sibian nu-i departe…
